P o e z i e: Ioan Mărginean

I. Mărginean (n. 1954, jud. Bistriţa-Năsăud), preot (în Mitropolia Clujului, Maramureşului şi Sălajului, Protopopiatul Dej), absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Sibiu (1977); a debutat ca poet târziu, fiind girat de Ion Mureşan (volumele Inevitabila călătorie, 2002, şi Monolog lângă lampă, 2006) şi de Ioan Pintea (Pasărea din cerul gurii, 2004). Cel mai recent volum de poeme, Anotimpul din Patmos (2010), a fost însoţit de cuvintele de recomandare ale lui Ion Mureşan, Nichita Danilov, Daniel Cristea-Enache, Luigi Bambulea. Printre altele, este coautor al unei monografii locale; figurează în câteva antologii cu profil cultural / literar; a coordonat, ca preşedinte, Clubul Cultural Euphorion, din Dej.

DIN VOLUMUL PATHETICA (în curs de apariţie)

***
Fiul de pe cruce 
Se coboară la zece
Cărările atunci se deschid din fiece poartă
Vin să ia lumină şi oamenii vin cu flori
Cu pâini și cu doi pești
Pe uliți, la răspântii, nu mai sunt vameși

Clopotul, cel pentru vii, cel pentru morți
Îl port peste tot – şi pe tine te port
În leagănul în care izbucnește mereu primăvara
Și-n potir, în focul ce arde și se împarte la toți
Eu mă topesc în dragostea lui Eli
Și curg pe drumul ca un sărut,
La capătul căruia văd un lac roșu.

Vor fi ape noi şi pământuri noi
Și biserica, Ramon, tot acolo de strajă
Să nu coboare lupii peste sat
Nici înnoptările să nu se rostogolească peste case.

Știu că vor veni și patru îngeri
Chemați de la capătul lumii 
Să-și rostească rugăciunea 
Lângă cercurile pe care le-am desenat în țărână,
Atunci când făceam linii drepte şi linii oblice.
Veniți de luați și inima deschideți
Și trăistuța şi pâinea de lumină, 
Așezați-le peste suspinul vostru
Și vinul va curge făcând drum nou
Prin hotarele lumii. 

***
Uneori zeul moare, îl visez cu mult înainte
Trupul negru și rotund ca un ou se rostogolește peste mine
Să preschimbe duhul focului în fraze scăldate de putere
Ochii îi erau lângă ape cântec adormit în orbite
A șaptea oară vântul smulgea fereastra
Cu un deget înfipt în cuvinte
Târziu, în vinerea aceea, la taraba aceea
Cineva îmi zugrăvea chipul pe caldarâmul nopții
Pustiul venea mai apoi ca un dar adus de departe
Din verdele ultimei zodii
Era și pentru tine fiecare poem adus de pe celălalt tărâm
Unde numele tău arde 
şi te prinde un dor de semințe de veac.

***
Dincolo de toate, fiul meu
Mă prind în mâna ta tremurândă
Singuratic e drumul râu sălbatic
Dorința mea a înghițit oceanul
Nu te va răni ochiul plin de mirare
Când naufragiezi
Cuvinte abia rostite pe pânza corăbiilor
Se adună ca buzele într-un sărut
Dincolo de toate, fiul meu
Trupul mi se-nvârte-n văzduh
Zmeu în nopți înstelate

E atâta depărtare
Pot să înghit cerul tot să ascult plânsul tău
Pierdut într-o jucărie stricată.
Dincolo de toate, fiul meu
Călătoria mea a înflorit ca într-un poem emigrant.

***
M-am ridicat și, iată, umblu prin mine 
Apoi prind câteva bătăi de inimă
Și decid că viitorul nu mai trebuie să respire
Nici o întrebare nu se termină, zic
Mai are întotdeauna niște secunde
Poate chiar o oglindă
Ori nopți în altă dimensiune.
Restul e literatură, închide ochii.
Pregătiți pentru lăcrimat,
Supărați pe lume și pe legile fizicii,
Prietenii din Lemnul verde
Cu buze verzi
Cu toții s-au dus.
Dar să fi rămas zugravii ori moartea
Ce caută sub covor bănuţi pierduți,
Ori elfii toamnei lipsiți de avânt,
Sau imaginile noastre,
Care plutesc acolo chemându-ne pe nume
Până la sfârșitul veacului.

Am haine noi, Luigi,
M-am ascuns în acest copac
Și nu știu zăpezile ce-mi vor lua.
Nu știu, nu știu -
Poate orașul dintre apă și turn
Din care am fugit ca dintr-o limbă
Cum ai fugi din propriul vis
Părăsit peste noapte.

***
Caii de mai dansează pe piane stricate
Au toporași în urechi peruci și picioroange
Urcă până la etajul doi
Unde leviatanul îi înghite pe cei neiubiți

Lumina dimineții ajunge mai repede
Pe gările îndepărtate urmărește fiece nechezat

Eu am crescut în orașul acesta 
Unde hoții de cai aveau inima pătrată
Și degetele îmbrăcate ca de înmormântare
Amanții veneau aici cu aventurile lor 
Duhnind a putrede lichori
Aveau cicatrici şi nasul ca piramide dormind
Și multe dezbrăcate femei ce făceau piruete.
Ele au crezut în mine, 
Cel ce călăream un cal cu un ochi închis,
Cu numele ca o copită iscălită pe nisip.

Unii cai veneau din războaie cu care cu tot
Și cohorte de rugăciuni.
Mamele își plângeau fiii 
şi nu voiau să se mângâie pentru că ei nu mai sunt.
În statui și în ceruri adânci unii se mai scaldă 
În umbre, Atene și Rome, Dunări și nopți curgătoare -
Spaimele urcau sute de trepte
Cine va fi învingătorul, cine?

Ceea ce-am văzut îți spun, iubito
Și mărturia mea are căldura sângelui
Ce nu știe sfârșitul
Pleoapele țin în dinți frunze vii 
Inima ta, punte, nisipul fierbinte, clipele îngăduitoare.
Deodată, în galop, sforăind, caii dau buzna în odaie
Orașul spintecat se înalță la cer
Oameni încremeniți trec printre porți.
Și cocoșii cântă o simfonie de neauzit,
Maledicție și psalmi, ca un marș funebru.

***
Dincolo de zid am să vă cânt 
Atunci să vă fie milă de singurătatea mea
Voi sta la masă drept, răbdător,
Ca Zaheu voi prinde păsări de lumină
Și brațele înghețate ale celuilalt
Ca o chemare de nicăieri

Golul trosnește pietrele urcătoare spre cer
Drumul nu mi-l amintesc
Dar ca o părere strig:
Sunt, zidule, sunt fratele Ioan,
Iar el îți poruncește să te deschizi.