P o e z i e: Nicolae Cojocaru

_{Părintele Nicolae Cojocaru s-a născut la 6 iulie 1952, la Pârteștii de Sus, județul Suceava. A absolvit Seminarul Teologic Neamț, Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, doctor în filologie-etnologie cu teza „Conceptul de înviere și reînviere și valorificarea lui în cultura populară românească” (Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca), doctor în teologie cu teza „Rituri, datini și credințe legate de cultul ortodox la români” (Universitatea din București). A publicat peste 150 de studii și articole în diferite reviste. A fondat revista Tradiția românească și a condus publicațiile Candela și Întru lumina lui Veniamin Costachi; este membru în redacțiile Buciumul și Clipe albastre. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru în Comisia de folclor a Academiei Române. A fost profesor la Seminarul Teologic din Suceava (1991-1996), profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București (1996-1997). A fost preot în localitățile: Clit-Arbore, Bilca, Vatra Moldoviței, Câmpulung Moldovenesc și Suceava. Este autorul a peste 30 de volume de etnologie și de literatură.}

_{Mi-e dor}

_{Mi-e dor de-un cântec din pridvor
Cum curge ploaia pe uluci,
Să-mi fie veșnic urzitor
De doine vesele prin lunci;}

_{Să iasă lumea iar la sfat
În zilele de sărbătoare,
La vremea serii peste sat
Și cerul luna să-și coboare;}

_{Iar cobza să răsune iar
Pe-o dulce alinare-n cânt,
Atinsă de un dor hoinar
Și-un freamăt risipit de vânt;}

_{Ici, colo, pe bătrâne bănci,
Să cearnă glasurile moi,
O lume povestind în veci
Trecute gânduri de nevoi.} 

_{Și-așa ne-om ține de-o vecie
În rosturi rătăcind prin vise,
Pe drumul serilor de glie,
La vatra de iubiri nestinse.} 

_{Magului călător}

_{De unde vii, bătrâne mag, 
Prin porțile de vis,
Cu sufletul greu de pribeag
Și drumul de proscris?}

_{Mi-e calea unui înger trist
La vaduri de tăcere,
Unde l-am părăsit pe Christ
În ceasul de durere.}

_{Și sunt pe lume călător,
Să-mi sting un gând amar,
La vremi de aur rugător,
Pe-un cântec de hoinar.}

_{De ani adun și miere și pelin,
Ca lumea să o poarte
Icoana unui veac deplin
Și-o viață peste moarte.}

_{Cruce veche}

_{Cruce veche de stejar.
Înfiptă sub cer cu lună,
Ești doinitul meu amar
Lângă vatra cea străbună.}

_{Îngerii, pe-un cer albastru,
Trec în roiuri luminoase,
Și mi-e crezul către astru,
Să asculte rugi duioase.}

_{Iar la crucea cea pustie
Arde un tăcut amar
Ce mă cheamă la chindie
Lângă dorul solitar.}

_{Trei călători}

_{Trei călători cu chipul sfânt
Mergeau în calea spre Emaus
Și cerul le era stăpân,
Pe-o arșiță fără repaus.}

_{Iar doi vorbeau apostolește
De fapte de mister și triste,
Că-n zile se purtau orbește
Călăii lui Iisus la cruce.}

_{Atunci de ei s-a apropiat
Un om frumos și simplu,
Iar la vorbă ager și la sfat,
Iisus cel zis Mesia peste timpuri.}

_{Și povestind cu patos din vecie
Le-a spus o lungă devenire
Ce a fost a lumii pribegie
Pe calea către mântuire.}

_{Vama de argint}

_{La treceri sunt opriri de seamă
Ce cheamă pe străbunii morți
Să îi adape-n ceas de seară
Cu vinul rugii pe la porți.}

_{Și apele mai trec sunând
Prin apa morților santală
La ceasul când femei bocind
Îi mai așteaptă-n trup de ceară.}

_{Și aprind focuri de priveghe
Să le-ncălzească nume reci
La vama unde sfântu-și vede
Lumina vieților de veci.}

_{Frumoasa din codru}

_{Prin vatra nopților sihastre
Ea chipu-și trece în uitare
Că a plecat la vremuri aspre
Să-și caute limanul de scăpare.}

_{În peștera sordidă se tot roagă
Și-o candelă sfioasă-i stă de veghe,
Lumina ca un sâmbure de veghe
Pe piatră chipu-i scrie nepereche.}

_{În noapte urlă fiarele pustii
Ea însă îmblânzește firea
Ca o zeiță tinde gânduri aurii
Și potolește-n rugi toată pădurea.}

_{Din vreme ea cules-a floarea
Și se revarsă-n zori uimirea
Că ea, frumoasă schivniceasă,
A mai vrăjit o dată lumea.}