Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Perspective: Până când netul ne va despărți

Perspective: Până când netul ne va despărți

Un articol de: Ana Barton - 21 Feb, 2016

Chiar dacă banca din parc e tot acolo, prea puţini o mai văd, pentru şi mai puţini ea mai înseamnă ceva. De ceva vreme încoace, oamenii se cunosc unii cu alţii în online, mai ales pe reţelele de socializare. Viaţa reală, locul unde oamenii se cunosc unii pe alţii, s-a transformat într-un fel de obligaţie. E locul unde munceşti, mănânci şi dormi. De iubit, n-ai curaj. 

Fotografie, cuvânt, emoticon. Şi gata, ai impresia că-l ştii pe om, îl cunoşti. Îţi place sau nu-ţi place. Dacă-ţi place îl vrei. Şi-i ceri să facă parte din lista ta virtuală de... prieteni. De-acolo, e simplu. Un compliment, un mesaj privat, aşa merg lucrurile. Relaţiile virtuale se leagă c-o uşurinţă şi-o rapiditate extraordinare. Numai că oamenii intră în ele cu experienţa lor de oameni vii, din carne, oase şi emoţie, neluând în calcul volatilitatea spaţiului virtual.
Iluzia se naşte fără gestaţie, ca Venus din spuma mării. Iluzia că iubeşti, că eşti iubit. Şi-ncep conversaţiile, tatonările, dansul seducţiei. Încrederea vine şi ea aproape pe loc, iar speranţa o urmează îndeaproape, ca un câine credincios. Nici nu ştii când începi să trăieşti numai din dorinţă, când te muţi cu totul în noua ta... relaţie.
Da, spaţiul virtual poate fi şi chiar este banca din parc a multor îndrăgostiţi. Aici află unul de altul, iar apoi se caută şi se-ntâlnesc în spaţiul real. Şi de-acolo pot începe să-şi trăiască dragostea de-adevăratelea. Însă arareori oamenii ajung să se vadă ochi în ochi, pentru că spaima de viaţa reală le dă atacuri de panică. Virtualul îţi asigură un loc călduţ, în care îţi poţi declara iubirea, dar, practic, n-ai mare lucru de făcut. Aşa că te complaci în bula ta de iluzie.
Cu prietenia e, întru câtva, mai uşor. Şi, neapărat, mai cinstit. Am legat prietenii frumoase şi sănătoase cu oameni cunoscuţi în online, prietenii despre care deja pot spune că sunt vechi şi roditoare. Însă cu prietenia e mai uşor pentru că ea nu te pune în situaţia de a-ţi schimba oraşul sau poate chiar ţara pentru a începe o altă viaţă alături de cel/ cea de care te îndrăgosteşti şi fără de care crezi la un moment dat că viaţa ta nu mai are sens.
Indiferent cum ajung să dea unii de alţii, îndrăgostiţilor le bate tot inima aia reală. Şi nici pentru planuri nu au o minte virtuală. Ei trăiesc noua situaţie cu tot trupul, cu tot sufletul lor. Numai că obiectul dorinţei se manifestă prin imagine, cuvânt, emoticon. Luaţi de apa iluziei, nici nu-şi dau seama la-nceput că efectiv proiectează calităţi ale celor de care s-au îndrăgostit. Şi-n viaţa reală proiectăm şi nu e deloc nefiresc s-o facem. Dacă n-am vedea oamenii de care ne-ndrăgostim ca pe nişte minuni pe Pământ, atunci, cel mai probabil, n-am ajunge să-i iubim, să vrem să ne facem un rost împreună cu ei.
Însă în relaţiile astea virtuale, proiecţia începe curând să semene cu un vis. Până la urmă, chiar se poate cineva îndrăgosti de o fotografie a altcuiva sau de o vorbă? A, pe una din astea sau pe amândouă le poţi admira. Dar mai mult de-atât nu e omeneşte posibil. Numai că tu, neavând nimic, începi să creezi situaţii, inventezi calităţi, ca să-ţi justifici faţă de fiinţa ta raţională focul inimii. Foc pe care l-a făcut numai dorinţa ta firească, omenească de a fi iubit şi de a iubi.
Din păcate, multe dintre aceste pasiuni se transformă în obsesii. Oamenii fac fixaţii unii pe alţii, iar de la iubire la ură e distanţă de-o clipire. Sau click, spuneţi-i cum vreţi. Or, de alte multe ori, acela care numai s-a jucat un pic în online se retrage brusc, lăsând în urmă-i o inimă zdrenţuită. Pentru că omul iubeşte proiecţia sa tot cu inima aia, doar numai una are. Şi-l doare când află că numai pentru el a fost emoţie, pentru celălalt ori cealaltă a fost numai joacă, tot cu aceeaşi singură inimă care i-a fost dată omului. Unii învaţă ceva după o astfel de deziluzie. Învaţă că dragostea adevărată nu se poate trăi decât în viaţa adevărată. Alţii trec de mai multe ori apa asta a dezamăgirii virtuale până înţeleg că nu există dragoste la distanţă. Îndrăgostire poate exista. Ori atracţie. Însă dragostea se trăieşte om în om, restul nu sunt decât iluzii de moment.
Aşa că, dându-i online-ului ce-i al online-ului, el poate arunca un ochi de lumină asupra unui om, îţi poate atrage atenţia asupra lui, însă a cunoaşte şi a iubi pe cineva nu se pot întâmpla decât în viaţa aia din carne, oase, minte şi suflet. Aia reală. Aşa cum e ea, cu bune, cu rele.