PERSPECTIVE: Cerneala care te curge

Muncim, facem sport, mergem la filme și la spectacole de teatru, la concerte, citim, gătim, ieșim cu prietenii. Dar mai și plângem, pentru că suferim, ne mai și îndoim, ne mai și pierdem încrederea în noi, în alții, mai și dezamăgim, suntem și dezamăgiți. Viață.

Ne e și bine, și rău. Problema e ce facem când nu e bine. Cum ajungem la noi înșine, cum ne regăsim, ca să putem afla și cea mai bună soluție de a ieși dintr-un impas. Sau poate însuși drumul regăsirii, căci e cel al recunoașterii, este soluția.

Unul dintre drumurile către sine este scrisul. Sigur, nu vorbesc acum cu scriitorii, ei nu au cum să nu scrie, îi doare nescrisul, cumplit îi doare, că nu se mai recunosc, se sufocă de disperare, nu știu să fie nescrisul lor. Și, poate ce-i mai rău, nu mai știu să scrie doar pentru ei.

Or, despre scrisul doar pentru tine aș vrea să vă... scriu azi un pic. Despre cum te duci într-o papetărie și-ți cumperi o călimară cu cerneală albastră, poate fi și indigo sau ce culoare vrei tu, roșu e totuși puțin cam țipător, dar, până la urmă, nu e treaba mea ce culoare îți place ție, îți iei și un stilou nou, să știi că unul care scrie bine poate costa cam cincizeci de lei, o rogi pe vânzătoare să te lase să-i încerci penița, mie îmi plac alea care scriu ceva mai gros, ție poate îți plac cele care scriu subțire. Deschizi, așadar, călimara și înmoi penița, apoi lași urma a ce vrei tu, cuvânt, desen, pe foaia mică pe care ți-o va da vânzătoarea, nu te intimidezi deloc, dacă nu simți că-ți seamănă alunecarea peniței pe hârtie, ceri alt stilou, și altul, până îl găsești pe cel care te scrie cel mai bine. Cumperi și-un caiet cu foi veline sau dictando, poate-ți place să scrii pe coli, iei un top, atunci, eu capsam la început cam zece coli și după aia mă apucam de scris, deci, vezi, s-ar putea să fie nevoie și de un capsator plus capsele aferente, dar poate tu vrei foi zburătoare, poate vrei o agendă mică, tu știi pe ce ți-ar plăcea să scrii, găsești în papetărie cam orice fel de hârtie ți-ai dori.

Mergi apoi acasă, dar te poți opri și-n parc, scrii pe genunchi, e soare sau poate să și plouă, găsești un foișor și-n Cișmigiu, și-n Herăstrău, ploaia poate să șteargă ce scrii, nu e nici o pierdere, cuvintele toate se adună undeva unde noi, oamenii, nu ne putem duce cu mintea, e mai bine așa, cum ar fi să încăpem și noi acolo unde se adună toate cuvintele? Să ne mulțumim cu lumea noastră, e mare, e chiar prea mare, dar pe ele le putem trimite în lumea lor, care o fi mai mare decât a noastră? Cine știe? S-o fi întors vreun cuvânt la noi din ea sau se întorc chiar toate? Da, și cuvintele inventate se întorc, în limba lor sau în alte limbi, în inimi de oameni se întorc și apoi urcă, mai ușor sau mai greu, către mințile lor, pentru ca să coboare, mai încet sau mai repede, în alte degete, în alte rezervoare și penițe, să-și pună sufletele pe alte hârtii sau în alte worduri. Căci, da, poți scrie și-n word, cum să nu poți? Numai că ritmul e altul, de-aia o țin una și bună cu cerneala și stiloul. Parcă te lasă astea două mai mult cu tine, or, tocmai de-aici porniserăm noi, de la tu cu tine.

Hârtia albă nu te cere, te primește. Poți scrie cu penița un cuvânt și-apoi să desenezi o floare, un gard, o lacrimă, o pasăre, un pom, pe urmă alt cuvânt, poți să tai totul, să mototolești bucata de hârtie, s-o arunci, să plângi în urma ei sau să râzi. Sau să nimic. Poți însă să n-o strângi în pumn, poți să lipești pe ea o frunză, o frunză goală pe o coală albă, și-n jurul ei să scrii cuvinte, poți să le numești poezie, e treaba ta, nu le vede nimeni, nu le știe nimeni, nu le judecă nimeni, nu te judecă nimeni, iar cel mai odihnitor e că nu te mai judeci nici tu. Curgi cu cerneala, curgi prin peniță, nu-ți pasă cum sună ce scrii, cum arată, cât sens are. Curgi poate greu la început, poate complicat, poate contorsionat, dar la un moment dat ajungi să curgi pur și după aia e foarte posibil să poți curge și simplu. Important e să curgi. Vezi? Ești propriul tău râu cu degete albastre.