Perspective: File din istoria revistei Gândirea (1921-1944)

În mai 1921 apărea la Cluj primul număr al revistei Gândirea, ai cărei iniţiatori erau Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib I. Mihăescu. Cu acest prilej, Lucian Blaga le scria lui Nichifor Crainic şi Al. Busuioceanu, anunţându‑i că va apărea această nouă revistă, cerându‑le colaborarea.

După primul an, Gândirea se va muta la Bucureşti, unde va primi o elegantă înfăţişare datorată lui Pamfil Şeicaru şi Nichifor Crainic, cel din urmă devenind, după retragerea lui Cezar Petrescu, atât directorul ei, cât şi iniţiatorul unui adevărat curent în cultura românească, ce‑şi va împrumuta numele de la cel al revistei. „Gândirismul” avea să pătrundă în cultura şi conştiinţa naţională sub diferite forme, lansându‑se în disputele vremii. În eseu se vor remarca, alături de Nichifor Crainic, Lucian Blaga, pr. D. Stăniloae, Vasile Băncilă, Al. Busuioceanu; în nuvelistică: Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, Zaharia Stancu, Pan. M. Vizirescu, Olga Caba, Ion Marin Sadoveanu; în poezie: Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Pillat, V. Voiculescu, Adrian Maniu, Radu Gyr, N. Crevedia; în filosofie: Ion Petrovici, Petru P. Ionescu, Emilian Vasilescu; în critica literară: Ovidiu Papadima, Tudor Vianu, D. Caracostea; desenele din interior erau făcute de pictorul Demian. De‑a lungul timpului au mai semnat în revistă numeroase alte nume ilustre ale culturii române, fără a fi incluse însă de către Crainic în „gruparea revistei”, care apărea întotdeauna pe coperta a 4‑a, Tudor Arghezi, inclusiv cu eseu, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, George Călinescu, Ion Minulescu, Vintilă Horia, Mitropolitul Nicolae Bălan, Sandu Tudor, Şerban Cioculescu.

Orientarea revistei era definită de Nichifor Crainic ca fiind tradiţionalistă, dar nu un tradiţionalism osificat, preciza acesta întotdeauna, vorbind despre o îtradiţie dinamică” a spiritualităţii româneşti, ce cristaliza în jurul ei literatura şi arta.

În paginile revistei, colaboratorii se provocau unii pe alţii, se comentau ori îşi susţineau opiniile critice cu privire la publicaţiile ce apăreau sau faţă de diferitele curente şi tendinţe culturale ale epocii. De exemplu, provocat de o expresie lansată de Crainic, „frumos sofianic”, Lucian Blaga va publica un amplu excurs despre „Cunoaşterea luciferică”, de‑a lungul a mai multor numere din 1932, după ce cu doar un an înainte publicase în serial „Eonul dogmatic”. Disputele cu orientările timpului erau foarte aprinse. În perioada 1934‑1937, părintele Dumitru Stăniloae făcea în paginile revistei relaţionarea dintre Ortodoxie şi românism sub aspect moral, arătând că specificul naţional nu este nicidecum o „stâlcire a umanului”, ci expresia unităţii în diversitate, preînchipuită de taina Sfintei Treimi, anticipând o problematică surprinzător de actuală pentru timpurile de acum. Nichifor Crainic, în dispută cu spiritualismul lui Rădulescu‑Motru ori cu ideea mutaţiei valorilor a lui Lovinescu („adversar minor, dar permanent”), lămurea aceste concepte şi definea spiritualitatea românească ca mod istoric de răsfrângere a spiritului în gândul şi în fapta poporului român, ca putere propulsivă a unor noi şi noi forme de frumuseţe.

Arta era considerată „marea fiică a religiei”, întrucât „misticismul estetic” al gândirismului socotea inspiraţia artistică împotriva teoreticienilor autonomiei esteticii drept un fenomen sufletesc, cu origini sacre. Încă de atunci, Crainic excludea categoric conflictul dintre religie şi ştiinţă, considerând că aflarea prin observaţie nu este decât descoperirea profundelor urme ale înţelepciunii divine în lumea pe care a creat‑o.

În „Nostalgia Paradisului”, Nichifor Crainic va defini arta ca formula estetică prin care omul îşi readuce amintirea Paradisului, încercând să se înconjoare în lumea de aici cu frumuseţea şi armonia pe care le‑a avut odată în rai.

În relativ scurt timp şi cu sprijinul, mai bine spus afinitatea marilor oameni de cultură ai vremii respective, revista Gândirea avea să‑şi definească principiile estetice. Plecând de la istoria neamului şi exemplificând cu creaţiile româneşti, gândirismul le‑a arătat pe toate acestea drept principii inspiratoare de literatură şi artă. Într‑o anume măsură, aceste principii au rămas de neînţeles pentru mulţi din acea epocă şi pentru mulţi critici şi esteticieni din ziua de astăzi.

Atitudinea făţiş antibolşevică şi spiritul profund mistic de înţelegere a fenomenului cultural îi vor atrage lui Nichifor Crainic, în 1945, condamnarea şi, implicit, interzicerea revistei. Numai a poseda în biblioteca personală un număr al Gândirii însemna condamnarea imediată. În bibliotecile publice, revista era la fondul interzis.

Ar mai trebui menţionat şi faptul că revista Gândirea a avut şi o serie nouă, iniţiată în 1991 de către dl prof. Mihai Marinică, la Sibiu (redactor 1991‑1993), apoi, sub redacţia noastră (1994‑2004), la Sinaia, cu ajutorul şi susţinerea substanţială a maicii proinstareţe Zamfira Constantinescu (elevă a lui Crainic şi păstrătoare a multor manuscrise ale acestuia), sub conducerea de onoare a ultimilor gândirişti rămaşi în viaţă, Pan. M. Vizirescu (d. 2000) şi Ovidiu Papadima (d. 1996). Seria nouă a reuşit şi ea să‑şi formeze o grupare a revistei, care însă şi‑a încetat apariţia în 2004, doar atunci când puterile inimoasei maici Zamfira (d. 2005) s‑au împuţinat.

Un mare merit îl are în ziua de astăzi Biblioteca Universitară din Cluj, care a pus în formă digitală colecţia revistei: http://documente.bcucluj.ro/ web/bibdigit/periodice/gandirea/

Gândirea va rămâne însă în istoria literaturii, dar şi a culturii române, ca o revistă aparte, generatoare de curent literar, numărând în paginile ei nume ilustre, care au lăsat o amprentă de neconfundat.