Perspective: Meserii de demult

Vine o vreme când omenirea nu mai are nevoie de anumite meserii, când noile tehnologii și invenții se hrănesc cu voluptate și nerecunoștință, chiar cu uitare completă, din sevele fostelor îndeletniciri.

Aflăm cu duioșie și uneori cu mirare din cronicile Bucureștilor de neobosiții lampagii, de exemplu, care în fapt de seară, pe la jumătatea secolului al XIX-lea, se străduiau cu mult devotament (altfel erau pedepsiți aspru) să aprindă felinarele din spațiile publice. Când s-a inventat electricitatea, n-a ținut nimeni cont de munca lor exactă de a curăța în fiecare dimineață sticlele felinarelor, de a tăia mucurile feștilelor și a le aprinde în fiecare seară, așa încât o simplă apăsare de buton a luminat străzile, casele și întreaga lume, aruncând în întuneric meseria de lampagiu, cu toată demnitatea și umilința ei. La fel făcuseră și lampagiii cu predecesorii lor, masalagiii, niște oropsiți ai sorții, robi țigani mai ales, care umblau noaptea cu torțele aprinse pe bază de seu (masale), spre a lumina căile boierilor ce se întorceau de pe la petreceri.
Cu toate cele patru roți calcă și taximetriștii de astăzi peste cadavrul îndeletnicirii înaintașilor lor, birjarii. Se poate supăra cineva că o ducem mai bine?
Introducem o fisă într-un automat și ne alegem o băutură răcoritoare, uitând sau necunoscând că existau mai de mult la colț de stradă oameni care ofereau pe un preț de nimic o băutură dulce-acrișoară numită bragă. Când ne spălăm mâinile la robinet sau când punem paharul sub un rezervor cu apă filtrată, nu ne mai amintim de vremurile trăite de înaintași, când nu exista rețea de distribuire a apei potabile în orașe, iar apa era adusă și vândută pe străzi de către sacagii.
Dar mai ales vreau să aduc elogiu unei bresle care a dispărut sub ochii mei, fiind în strânsă legătură cu realizarea unei publicații de la A la Z: tipografii. Oamenii nevăzuți și neștiuți ai întregului proces de fabricare a unui ziar, a unei cărți, a oricărei tipărituri până mai ieri, adică până la inventarea computerelor și folosirea lor în scriere, imprimare, editare a textelor și lucrărilor, a procesării imaginilor. Primele sacrificate au fost dactilografele. Apoi au dispărut linotipiștii, acei oameni care culegeau articolele ziariștilor, având scrise pe un colț de secretarul de redacție coordonatele: Helvetica, corp 10, drepte (sau aldine, italice, bold), 4 1/4 etc. Acestea erau indicații pentru ca meseriașul - care stătea în fața unei mașinării superbe, complicate, de o mare inginerie - să știe cum reglează mașina numită linotip spre a imprima efectiv în plumbul fierbinte rândurile viitorului articol de ziar. După macheta paginii de ziar, exact calculată (tot de secretarul de redacție) în unitatea de măsură „cuadrat”, zețarul așeza rândurile de plumb și plachetele de zinc (prototipurile realizate după fotografiile de hârtie), mergea la calandru și după corecturile finale și bunul de tipar, se tipărea la rotativă. Azi nu mai există dactilografa, linotipistul, zincograful, zețarul, calandristul. Mașinăriile de tipărit sunt atât de evoluate în zilele noastre, încât un singur om poate comanda electronic toate operațiunile sofisticate.
De aceea, mă bucur sincer că anul 2016 este unul în care în Patriarhia noastră ne amintim mai mult și mai cu drag de profesia de tipograf, pe care unii călugări ai noștri din vechime au iubit-o și practicat-o spre folosul semenilor, tipărind cărți de cult, primele de la noi, care au înfrumusețat limba română, nu doar slujbele bisericii. Între acești vrednici tipografi, de seamă este Sfântul Antim Ivireanul, martir pentru credința ortodoxă, întemeietorul mănăstirii ce-i poartă numele în București, dar și modelator de limbă liturgică.