Perspective: Resursele inepuizabile de bunătate ale oamenilor

Vasile Baghiu

Există oameni valoroşi care trăiesc printre noi aproape neobservaţi şi există oameni fără merite deosebite care agită permanent un steag al prezenţei lor. Îi admir pe toţi cei care au reuşit să-şi depăşească condiţia prin muncă şi educaţie formală. Sunt impresionat şi de autodidacţi, fireşte, pentru că arată că fiinţa umană poate trece, prin efort, peste dificultăţi. Nu am prejudecăţi de nici un fel în această privinţă, pentru că ştiu că viaţa nu este liniară şi nu poate urma „standardele“ în toate cazurile. Nici eu nu am mers până acum pe un drum desenat dinainte. Fiecare cu povestea lui de viaţă. Un lucru bun în acest sens este că umblând prin lume şi având de a face cu diverse medii sociale, am avut şansa să cunosc oameni străluciţi, personalităţi care, deşi au realizări remarcabile, sunt în toate situaţiile de o modestie extra­or­dinară şi de o bunătate simplă şi neostentativă. Şi am înţeles că de la ei avem mult de învăţat.
Creatorii autentici din toate domeniile, de pildă, indiferent dacă au trecut prin şcoli sau au învăţat singuri (în tinereţe sau mai târziu) o parte din tainele acestei lumi, sunt în opinia mea o specie aparte care iese din tipare şi către care ar trebui să ne îndreptăm mai des atenţia noastră. Ei merită preţuirea noastră, fără discuţie, şi suntem întotdeauna în câştig cultivându-i.
Cred în acest adevăr, însă trebuie să spun totodată că bunătatea rămâne în ochii mei mai presus de orice, că sunt convins că tot bunătatea poate sta deasupra talentului, inteligenţei, carierei, realizărilor, diplomelor. La oameni mă uit mai întâi să fie oameni, apoi ce isprăvi au făcut în viaţa lor şi abia la urmă, dar nici măcar atunci, aş putea observa dacă au studiat la Oxford sau în altă parte. Şcoala este bună şi trebuie să rămână una dintre valorile noastre de bază, însă, oriunde ne-am dobândit cunoştinţele şi cultura, important este ce reuşim să realizăm în baza lor şi ce fel de oameni au reuşit să facă din noi. Nu e oare plină lumea noastră românească de titraţi inculţi şi agresivi? Nu dăm la tot pasul de semidocţi ajunşi în poziţii importante şi de îngâmfaţi cu patalama? Da, aşa se întâmplă, iar această realitate depăşeşte uneori, din păcate, toată bunătatea adunată de la oamenii cumsecade.
Lucrurile s-au amestecat atât de mult încât au ajuns să ne dea lecţii tocmai cei cu titulaturile agăţate pe perete, secătuiţi sufleteşte şi reci ca nişte ziduri. Şi spun asta cu atâta bunătate de câtă sunt în stare invocându-i. Iar partea amuzantă şi tristă deopotrivă pentru noi toţi este că atunci când sunt forţaţi oarecum de unele împrejurări să spună ceva-ceva despre lucruri concrete pe care le-au făcut în viaţă, ei ies repede în faţă tot cu acele `hârtii“. Şi cu `experienţa“. Că doar au trecut anii şi peste existenţa lor. Ei cred, de exemplu, că trebuie să capeţi `experienţă“ ca să-ţi `permiţi“ să observi şi să semnalezi ceea ce se vede uneori şi cu ochiul liber, ca să ai `dreptul“ de a vorbi, de a scrie despre un subiect sau altul. M-am confruntat uneori cu această opinie susţinută de acest tip de oameni şi ştiu că ei ar institui şi un birou de vize pentru aprobarea sau respingerea iniţiativelor creatoare în care dacă nu ai, de exemplu, măcar douăzeci de ani în învăţământ şi nu ai ars gazul de pomană prin comisii şi comitete de bătut apa în piuă, nu ai voie să scrii despre educaţie şi, evident, nici să publici. Când aud de invocarea experienţei în discuţii privind credibilitatea profesională, îmi aduc aminte că şi comuniştii pretindeau după Revoluţie să conducă ţara mai departe tocmai pentru că, ziceau ei, aveau „experienţă“. Lăsând la o parte faptul că au condus-o până la urmă (profitând, evident, de bunătatea generală a oamenilor) şi am ajuns unde am ajuns, povestea cu experienţa e preferată, am văzut, tocmai de ei, cei fără nici un fel de ispravă vizibilă în vreun domeniu.
Este limpede că numai „cei şapte ani de-acasă” şi comportamentul uman faţă de semeni ar trebui să fie pe primul plan în evaluarea unui om. Iar cei care cred că, ascunşi în spatele poziţiilor lor trecătoare, se poartă cum se poartă şi purtarea lor nu se observă se înşală. Nici măcar oportunismele „de zi cu zi“ (nu cele la limită) şi nici laşităţile mici (nu cele care ţin de principiile esenţiale) nu pot fi ascunse vederii cu ochiul liber la oameni, nu pot rămâne discrete.

Chiar dacă preferăm să mai închidem ochii, pentru că ne-am trezit uneori în situaţii în care a trebuit să tăcem pentru a nu răni sentimente umane mai puternice decât derapajele etice, să trecem cu vederea trădări „de supravieţuire“ (cum s-ar putea numi), prefăcătorii „de circumstanţă“ şi orgolii mărunte de susţinere a unui ego mărit. În plus, se ştie, nimeni nu e perfect. Lucrurile nu se împart - slavă Domnului! - în bune şi rele, albe şi negre, frumoase şi urâte. Dacă ar fi aşa, viaţa ar fi plicticoasă, iar arta şi literatura - nişte predici fără substanţă.

De aceea, mă minunez - nu am alt cuvânt - de resursele inepuizabile de bunătate pe care mulţi oameni încă le au în condiţiile lumii de azi. În condiţiile ascensiunii imposturii şi a răutăţii. Zâmbetul discret de încurajare, acceptarea tacită a unor greşeli din partea celorlalţi, trecerea cu vederea a unor stângăcii, ajutorul lipsit de orice urmă de emfază, atitudinea prietenoasă fără umbră de falsitate, grija de a nu răni sensibilităţi acute, vorba bună spusă în trecere, dar care se lipeşte de suflet, umorul cel de calitate care topeşte orice luare în tragic a lucrurilor şi orice puseu individual de infatuare, ştergerea cu intenţie a memoriei rele şi iertarea pentru a îngădui şansa unui cât de cât viitor, recunoaşterea meritelor celorlalţi şi vorbirea lor de bine în absenţă, acceptarea matură şi înţeleaptă a măruntelor umilinţe de fiecare zi, tăcerea salvatoare, vorbirea limpede şi necertăreaţă în apărarea dreptăţii, ignorarea deopotrivă superioară şi la locul ei a răutăţii gratuite. Minunăţii de-ale oamenilor care răsar ca din nimic atunci când ne aşteptăm cel mai puţin, oferind plusul acela de speranţă care ne readuce pe linia de plutire.