Ștefan Scripcariu ICOANĂ În crucea cerului, steaua lacrimă de duh, fierbinte, din fânul din iesle, Pruncul întinde spre stea mânuțele Lui sfinte. Neclintiți, păstorii se leapădă de-ale zilei
Perspective: Ultimele luni din viața lui Vasile Voiculescu
Istoricul literar Alex. Oproescu, însemnat cercetător al biografiei și operei scriitorului Vasile Voiculescu, ne‑a oferit spre publicare o scrisoare primită de la Radu Voiculescu, fiul scriitorului, în care acesta relatează ultimele luni din viața tatălui său. Fragmentul redat aici se regăsește în volumul Alex. Oproescu, V. Voiculescu - Mărturii și documente; La semicentenarul morții marelui scriitor - 2013” (Biblioteca Județeană „V. V”) și Editura Alpha MDM, Buzău, 2012.
„De câte ori am încercat să aştern pe hârtie amintiri din ultimul an de viaţă al tatii, după ce l‑au adus de la închisoare, gândurile mele refuză să se adune. Totuşi, am să încerc.
Toată familia îl aştepta în faţa casei, pe scară, cu o pancartă pe care scria «Bine‑ai venit acasă». Sora mea Gaby Defour a fost foarte şocată atunci când tata, ajuns sus, a spus: «Naşo (sora lui, Florica Ştefănescu), mi‑a fost dor de tine şi de Nichilina» (Daniela Defour). (...)
În primele zile ale întoarcerii acasă, nu ne‑am dat seama de gravitatea bolii lui, considerând‑o o discopatie, ca urmare a condiţiilor de detenţie, sperând că îl vom redresa. Dar, cu toate eforturile, de‑abia se putea ţine pe picioare să facă câţiva paşi, şi aceasta cu dureri mari în regiunea lombară. Am încercat să‑l ajutăm să meargă până la curtea din intrarea cealaltă, unde era soare, însă am renunţat.
Ionică avea serviciu, aşa că eu veneam dimineaţa de la Institutul Cantacuzino, împreună cu un prieten bun, dr. Florian Horodinceanu, căruia noi îi ziceam Nardy, şi care îl iubea şi îl preţuia foarte mult pe tata. Ţin minte că o dată l‑am luat cu el în braţe şi l‑am dus la baie ca să‑l spălăm, iar tata se scuza - aproape că plângea - de halul de neputinţă în care a ajuns. A încercat şi cu homeopatie, în care credea el, dar fără nici un rezultat, durerile se agravau pe zi ce trecea. De asemenea, i s‑a făcut şi acupunctură, dar tot fără nici o ameliorare. (...)
Dându‑ne seama că trebuie să fie ceva foarte grav, l‑am dus la Spitalul Brâncovenesc, unde i s‑a făcut un examen radiologic al regiunii lombosacrale, relevând o leziune tuberculoasă a ultimelor două vertebre (Morbul lui Pott). L‑am internat la spitalul de tuberculoză osoasă de la Foişor, unde i‑au pus un aparat gipsat, tata îi spunea «covată», era chiar ca o covată, sau ca o carapace inferioară de broască ţestoasă, şi a început tratamentul cu streptomicină şi pregătirea în eventualitatea unei posibile operaţii. Dar boala mergea înainte, iar medicii nu au putut să‑şi asume riscul operaţiei; tata era nerăbdător şi cerea mereu să fie operat. Cât era internat, suferea de sindromul de claustraţie, deşi personalul medical îşi dădea toată silinţa, mai ales că aici condiţiile nu erau din cele mai bune, avea senzaţia că este tot în închisoare.
Recent m‑am văzut cu un prieten din copilărie, care venea des în casa noastră (tata îl îngrijise de febră tifoidă când era mic) şi care mi‑a spus că se ducea aproape în fiecare după‑amiază la spital, la el. Tata nu prea vorbea, dar îl ruga din când în când să lase uşa de la rezervă deschisă, că nu are aer. Întrebat dacă poate veni şi băiatul lui, care ţinea neapărat să‑l vadă, tata i‑a răspuns cu o figură suferindă: «Iartă‑mă, nu pot să‑l primesc!» (...)
După o serie de internări şi externări, l‑am reinternat în spital într‑o stare proastă, făcuse o infecţie urinară cu stare febrilă, îi crescuse ureea, aşa că i‑au pus sondă uretrală, perfuzii, regim fără sare şi injecţii cu streptomicină şi canamicină. Peste câteva zile, într‑o după‑amiază, mi‑a spus că aude nişte bâzâituri, parcă are o muscă în ureche. A doua zi s‑a sculat complet surd, ca efect însumat al antibioticelor combinate, surditatea rămânând ireversibilă.
Cum şi starea lui generală era destul de proastă, ureea crescută în tot tratamentul, l‑am rugat pe doctorul Cahane să‑l vadă, mai ales că se cunoşteau bine. Când a intrat la tata în salon, era tot cu perfuzie şi se plângea că nu mai suportă să stea răstignit, cu dureri în plus din cauza perfuziei. Doctorul Cahane s‑a apropiat de pat, s‑a uitat lung la tata şi apoi mi‑a spus: «Măi, ce bărbat frumos! Îmi dai voie să‑l fotografiez?» Eu am rămas puţin şocat şi am început să‑l reclam pe tata că nu vrea să mănânce regim, că nu vrea să mai suporte perfuzia etc. La care domnul Cahane mi‑a replicat: «Mă, tu ai mânca ceea ce îi recomanzi lui taică‑tu? Lasă‑l în pace, ia‑l de aici, du‑l acasă şi dă‑i să mănânce ce‑i place, măcar cât mai are de trăit!».
L‑am luat acasă, unde îl aştepta Naşa cu sarmale. Tata s‑a aşezat în vârful patului, era fericit şi mânca cu poftă din oala cu sarmale, i‑am dat şi nişte sardele de peşte şi o sticlă de bere. În timp ce mânca, s‑a uitat la noi surâzând şi a spus: «Mă simt ca un împărat». De atunci nu l‑am mai dus la spital, după o perioadă s‑a întremat, tot dureri, dar suportabile, a mai venit şi fiica lui de la Paris, Olga Pontremoli, să‑l vadă.
Însă boala necruţătoare mergea înainte. (...) Dar starea lui fizică se degrada din ce în ce, suferinţa şi durerile se amplificau, şi‑şi pierduse ultima picătură de speranţă de vindecare. A început să refuze alimentarea. Într‑o seară l‑am găsit într‑o stare de inconştienţă, o precomă, Naşa era cu lumânarea aprinsă, m‑am uitat la el, avea buzele arse şi de‑abia mai respira. (...) Apoi a început să refuze să se alimenteze, iar când i se aducea mâncarea, spunea: «De ce mă ispitiţi?» (...) În acest timp de degradare şi suferinţă fizică, mintea îi rămăsese limpede. Spre sfârşit, a venit preotul să‑l împărtăşească, dar tata i‑a răspuns: «Nu sunt pregătit, părinte!». (...) Mai târziu, totuşi, a primit împărtăşania. (...) După câteva zile, în noaptea de 25 spre 26 aprilie, Naşa a intrat în camera lui Ionică şi i‑a spus: «Scoală şi vino, Ioane, moare Vasile!». Redau mai jos acest sfârşit, după însemnările lui Ionică: «Nu înainte însă de a se ridica din moartea care pusese stăpânire pe el de trei zile, şi adunându‑şi ultimele puteri ale spiritului care mai dăinuia într‑un corp lipsit de viaţă [...], să‑mi spună cu o voce din altă lume: «Ionică, eu mor! Mor! M‑am omorât! Nu le dau nimic!». (Ştia că eu tratam publicarea scrierilor lui). Şi a încheiat simplu: «Ai grijă că sunt mai perverşi decât crezi tu!»... Şi s‑a stins.
Înmormântarea a fost simplă, l‑am îmbrăcat în hainele cu care l‑au luat şi a ieşit din închisoare, aşa cum a dorit el. De asemenea, ceruse să fie numai un preot. A luat parte lume puţină, din cei apropiaţi. De la Uniunea Scriitorilor nu a fost nimeni oficial. Prietenul lui de‑o viaţă, Adrian Maniu, a avut curajul să vorbească la mormânt. Reţin numai cuvintele de încheiere: «Spinarea acestui om care nu s‑a plecat în faţa nimănui i‑a fost îndoită doar de boală şi de suferinţă» (...)”.