„Pictez cu sinceritate ce am înţeles din lecţiile mele de viaţă”

Artista Iulia Șchiopu a apărut din pământ sau poate din norii pe care îi așază pe pânzele sale. Uimește privirea prin poveștile pictate, îndulcește cotidianul cu personajele sale visătoare și propune o realitate în care copilăria să aibă cuvântul ei sincer și candid de spus.

Stimată Iulia Șchiopu, fiecare tablou al dvs. este o poveste care are un personaj feminin, cel puţin. Nu vă este teamă de atâta feminitate?

Nu am de ales. Destul de repede după ce am început să pictez mi-am dat seama că nu o pot face decât foarte sincer, că privitorul simte şi se bucură dacă e considerat depozitarul gândurilor tale adevărate. Cum, ca să depăşesc orice obstacol în viaţă, m-am folosit de umor, o voi face şi acum, spunând că pictez doar ce pricep sau cuprind cu mintea, or, pe bărbaţi nu am reuşit să-i înţeleg până acum. Dar am şi câteva lucrări fără personaje şi chiar una în care apare şi un personaj masculin.

Uneori, privitorul are impresia că este unul şi acelaşi personaj, care trăieşte alte vise şi întâmplări, de cele mai multe ori suprarealiste. Greşim să credem asta?

Am un singur personaj, aşa-i. El (de fapt, ea) călătoreşte prin toate pânzele mele, se plimbă de la una la alta, ca dintr-o poveste în alta. Mai mereu „stă”, `nu face nimic”, e chiar una dintre liniile de fugă din pictura mea, una asumată şi care - alături de ochii apropiaţi şi gâtul lung - m-a ajutat să îmi trimit mesajul în sticlă. De multe ori le pictez, dacă nu complet din faţă, atunci cu torsul într-un oarecare profil şi faţa spre privitor, ca un anticanon egiptean. Ele sunt împietritele cu privire vie. Atitudinea statică vine din dorinţa mea de a spune despre călătoria ei că este una interioară, o introspecţie. Or, atunci când stai în loc, poţi vedea miracolele, partea imaginară a lucrurilor reale, intri în zona vrăjită.

Cum erau păpuşile copilăriei dvs.?

Era Păpuşa. Frumuşică, o chema Cristina. Pe restul mi le-am desenat. Desenam mult. Dar nu le pictez acum dintr-o sete nerezolvată din copilărie. Am fost foarte mulţumită în a mea, nu mă plictiseam, neam. E drept, am descoperit repede cărţile, printr-a doua eram deja pierdută.

Până la un punct, aveţi ceva comun cu picturile onirice ale lui Sorin Ilfoveanu şi ale lui Ştefan Câlţia. Aveţi însă propriul stil, bine recognoscibil şi, din câte ştiu, sunteţi singura pictoriţă de la noi care pictează în acest fel. Ce vă surprinde la cei care vă admiră şi sunt surprinşi de lucrările dvs.?

Îi admir deopotrivă pe Sorin Ilfoveanu şi Ştefan Câlţia, ba despre domnul Câlţia pot spune că îl iubesc de-a dreptul. Lucrările domniei sale au multă spiritualitate şi un registru înalt, de catedrală. Mă onorează trimiterile către ei şi consider că nu le merit. Ale mele sunt jucării, păpuşi. Nu fac, de fapt, decât să propun o lume - în ochii mei, posibilă - care trebuie să aibă o parte cât de mică de oniric pentru a fi suportabilă.

Păpuşile mele au nori în cap sau poate păsări, ţin în mână, legate cu un fir subţire, libelule uriaşe, cu ochi de om și suflet de zmeu colorat, ating cu degetul colţul lunii sau poartă în spate un oraş întreg, cu cerul lui cu tot. Dacă ne uităm cu atenţie în jurul nostru, cu sinceritate în noi, toţi facem aceste lucruri, într-o formă sau alta. Lumea noastră interioară e plină de gânduri care ni se învârt prin cap şi în jurul lui ca sateliţii, purtăm pe umeri poveri dulci-amărui, amintiri de locuri dragi, avem fluturi în stomac, dacă suntem fericiţi - levităm uşor. Eu aşa văd oamenii şi pe stradă, la toţi găsesc un nor pe-un umăr, urma unei cochilii în care se ascund, o uşiţă în dreptul inimii cu multe lacăte sau - dimpotrivă - o fereastră larg deschisă.
Pictez cu sinceritate ce am înţeles din lecţiile mele de viaţă, iar dacă am ales să îmi spun poveştile în felul acesta, este pentru că eu cred că adevărurile cele mai intime, mai profunde, nu le putem spune decât ludic, fără a ne lua prea tare în serios, aproape în joacă. Ce mă surprinde la cei pe care i-am surprins? Că
ne-am găsit.

V-aţi apucat de pictură de numai câţiva ani. Ce aţi făcut înainte? Şi mai ales cum s-a produs declicul spre artă?

Acte şi cafele, asta făceam. Situaţii pentru bănci, estimări de bugete, facturi operate prin programe de gestiune sau de contabilitate, chitanţe. Nu am profesat ca inginer. În paralel, căutările mele artistice nu au încetat, am citit mult despre artă, dar mai ales am privit-o. Din motive personale, 4 ani am locuit în Italia, într-un orăşel care trăia din şi pentru artă. Pietrasanta se numeşte, foarte aproape de Carrara, aproape o anexă a acestuia, în sensul că din Carrara se ia marmura şi se aduce aici, unde sunt atelierele artizanilor în piatră şi toţi sculptorii de pe lume. Locul acesta, plin de ateliere, galerii, vernisaje, expoziţii care îţi ies în întâmpinare până în stradă, m-a inspirat şi mi-a redat dorinţa de a mă exprima artistic. Întoarsă la Braşov, am început să pictez, ştiind bine ce vreau să spun, dar nu atât de bine cum o voi face. Când mi-am descoperit limbajul plastic, bucuria a fost mare şi am vrut - cum altfel? - s-o împart. Prima oportunitate a venit din partea Oanei Irina Coanţă, manager la Bistro de l’Arte, sub forma unei propuneri de a expune acolo. Expoziţia a fost bine primită, aşa că de cinci-şase ani fac asta. Şi, indiferent unde sunt invitată să expun acum, mă întorc mereu acolo, e primul loc unde cineva a crezut în mine. La aceeaşi primă expoziţie, deşi nu îmi lăsasem cărţi de vizită (n-aveam, n-am nici acum), numere de contact, flyere, m-am trezit sunată de oameni care vedeau tablourile, cereau de la bar numărul meu de telefon şi mă căutau să îmi spună să nu mă opresc din pictat, din visat, parcă ştiau de întrebările, emoţiile şi îndoielile mele. Pentru că nu e uşor să te lupţi cu dragonii interiori, ăia care te întreabă ce mai cauţi şi tu în lumea artei, aşa, cu studii întrerupte şi cam la spartul târgului. Am un foarte mare respect pentru artiştii care au făcut şcoală, care au studiat, căutat, încercat ani buni. Dar mesajul transmis de cei care m-au sunat şi mi-au cerut lucrări m-a bucurat. Am luat-o ca pe un semn bun şi am pictat mai departe. Şi, sincer, mereu am văzut-o ca pe o reîntoarcere.

Vă mai amintiţi care este primul desen făcut de dvs. care v-a plăcut? Cum v-aţi descurcat la ora de desen în primii ani de şcoală?

Eram bună, în clasa a patra ne-a venit la ora de pictură un profesor nou, tânăr. El m-a trimis urgent la şcoala de artă, pe care am făcut-o până într-a opta. La vremea aceea, liceul vocaţional se desfiinţase în Braşov, aşa că am crezut că pirueta mea pe podeaua artei s-a încheiat. Şi da, chiar ştiu lucrarea care l-a convins pe profesor să mă trimită la arte: un lan galben pictat cu degetele.

Ce pictori preferaţi aveţi?

Marc Chagall, Goya, Giorgio de Chirico, Rene Magritte, Ştefan Câlţia, Fernando Botero, Escher, Toulouse Lautrec, Frida Kahlo. Mă opresc, dar sunt mult mai mulţi cei pe care îi preţuiesc, stau bine la capitolul admiraţie, pot iubi nesfârşit.

Aveţi încredere deplină în instinctul dvs. artistic? Cereţi păreri şi ţineţi cont de ele în timpul realizării unui tablou?
O, da, cer! Şi, o, da, chiar le consider părerile. Sunt mereu în conflict cu mine. Înainte cu două-trei zile de expoziţie îmi sunt nesuferite toate lucrările, îmi vine să le fac mustăţi cu carioca, prietenii nici nu mă sună (sau dacă o fac, sunt ironici, amuzaţi) pentru că ştiu ce vor auzi: că asta e cea mai nereuşită punere pe simeze dintre toate, că cea de dinainte a fost mai bună, din astea. Dar criticul zero, sfătuitor şi prieten este fie-mea, Daria. Are 12 ani, simţ artistic şi nu iartă nimic. Eu pictez acasă, aşa că e inevitabilă. Când pictez noaptea, mereu aştept dimineaţa să îi aud verdictul. Nu înseamnă neapărat că arunc sau repictez pânza dacă nu îi place. Dar reacţia ei e importantă.

Puteţi trăi numai din artă?

Da. Desigur, în ideea că pentru a trăi nu sunt suficienţi doar banii, ai nevoie şi de bucurie, şi de lumină. Modest, dar împărăteşte, cum ar veni.

Unde v-ar plăcea să vă ştiţi tablourile agăţate pe perete? În muzee, galerii de artă, case de milionari, instituţii?

În galerii şi pe pereţii nemilionarilor. Mi se pare tare valoros sentimentul că cineva îşi doreşte o păpuşă acasă la el, că dimineaţa o să-şi bea cafeaua cu ea prin preajmă, aproape compensează tristeţea că îmi pleacă un tablou. Sunt un Hagi Tudose al picturilor mele, mereu mă îmbufnez când pleacă una.

V-aţi făcut o idee asupra profilului celor care vă iubesc picturile?

Una din neaşteptările mele a fost aceea că, deşi nu sunt mereu de faţă când mi se ia o lucrare, sunt căutată ulterior de noul proprietar să împărţim o bucurie, un gând, un zâmbet. Am avut mare noroc, cei care îmi iubesc picturile sunt frumoşi şi cu aceeaşi nevoie de a visa, de a ieşi - chiar preţ de o clipă, de o privire - din realitate. De fapt, asta a fost marea mea realizare, revelaţia că există un fel de comunitate inefabilă formată din oameni legaţi între ei cu fire invizibile şi poetice, o reţea de visători cu ochii deschişi.

O prezență tot mai remarcată în spațiul cultural actual

Pictorița Iulia Șchiopu s-a născut în Braşov, la 4 februarie 1968 și a făcut studii universitare de inginerie, fiind licenţiată în aparatură biomedicală. De câțiva ani s-a dedicat doar artei, începând să picteze într-un stil foarte personal, oniric, feminin. A participat la Festivalul de Cultură CâArt Fest Cristian, 2015 - expoziţie personală; licitaţia de artă pentru campania „Brâncuşi e al tău” - 2016; Festivalul de Poezie „Braşoave 2”, organizat de Uniunea Scriitorilor din România, filiala Braşov şi de Grupul de litere-sunete-şi-culori îCaii verzi de pe pereţi”; expoziţii personale în galerii clasice sau mai puţin convenţionale: Centrul Cultural „Reduta”, Bistro de lâArte, Teatrul „Sică Alexandrescu”, Ceainăria „Ceai et caetera”, Galeria „Ora o”. A obținut Marele Premiu la Concursul naţional „E Visual Art”, ediţia a II-a, 2016.
A realizat afișe pentru spectacole și coperte de carte.