Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×

CAUTĂ ÎN ZIARUL LUMINA




Până la:

Ziarul Lumina Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică Poarta

Poarta

Un articol de: Florentina Loredana Dalian - 23 Octombrie 2016

Poarta era înaltă, din fier. Câteva secunde oprisem la intersecţia în T pentru a mă asigura stânga-dreapta înainte de viraj. Îmi căzuseră ochii pe poartă. Decupajele din ea lăsau să se întrezărească dincolo silueta înaltă, veşmântul negru descompus ca piesele unui puzzle. Atât zărisem: câteva piese negre dintr-un puzzle pe care l-am compus mental sub forma unei siluete. Poarta era obişnuită. Cel de dincolo de ea, nu. Nu era un om obişnuit. Dar, în secundele acelea - câte vor fi fost - mi s-a năzărit că ar fi dorit să fie. 

Intuisem cine putea fi cel care-şi plimba cu lentoare paşii în drumul către poartă. Părea că merge fără scop. Mergea ca să meargă. Aşa cum merge un om simplu către poarta lui. Doar că omului simplu îi este îngăduit să iasă şi să rămână el şi dincolo de poartă. Lui, nu. Lui nu-i sunt îngăduite multe. Nici măcar lucrurile simple, cum ar fi să meargă desculţ prin iarbă. Ori să mângâie un câine maidanez. Ori să se joace de-a v-aţi ascunselea c-un copil. Aşa l-am simţit, ducându-şi cu greutate paşii spre poarta ce va rămâne închisă, parcă mânat de-un dor. Dorul după cele neîngăduite.
Să nu poţi străbate singur, c-un rucsac în spate, o cărare de munte mirosind a brad. Sau, dacă-ţi vine cheful, s-alergi pe străzi, luându-te la-ntrecere cu frunzele toamnei. Să nu poţi face toate acestea pentru că eşti o pasăre captivă în colivie. E drept, într-o colivie aurită, înconjurat de atenţii, de onoruri care mai de care. Dar toţi aceia să nu înţeleagă că, din când în când, ai vrea măcar să culegi o floare de câmp cu mâna ta. Toţi aceia care te-nconjoară cu cei mai sofisticaţi trandafiri să nu intuiască faptul c-ai dori poate să miroşi o lăcrămioară. Cui să spui? Şi cine să te creadă? Nu, nu te poţi plânge nimănui. Căci tu eşti cel care porţi sarcinile altora. Tu eşti cel la care vin alţii să plângă. Nici măcar aceasta n-ai voie. Să plângi. Trebuie să zâmbeşti mereu. Să dai nădejde celor deznădăjduiţi, curaj celor slabi. Se gândesc ei la tine ca la un om? Te-ntreabă vreodată dacă te doare ceva? Dacă ţi-e dor de cineva? Ori dacă, pur şi simplu, nu ţi-e prea toamnă... Dacă ţi-e somn, dacă ţi-e sete, dacă-ţi e... frică...
Aşa l-am văzut. Bucăţi de puzzle dincolo de poartă. Parcă ducea pe umeri toată greutatea omenirii, parc-ar fi alergat desculţ prin iarbă, parc-ar fi avut un dor. Parc-ar fi vrut să fie un biet ţăran îndreptându-se agale, fără nici o greutate pe umeri, spre poarta lui.
Am plimbat după mine ziua întreagă filmul acesta. Seara, mi-a curs o lacrimă. O lacrimă grea, pentru singurătatea Episcopului.