Poemul propriei deveniri

Alegând forma scriiturii biblice, în organizarea temelor și motivelor pe versete, Eugeniu Bazil realizează în Temeiul¹ o actualizare a adevărurilor biblice transtemporale, racordate sensibilității și gândirii omului modern. Ideea care asigură coeziunea - temeiul, în fapt, al evoluției umanității în mersul ei prin timp și vremuri - se referă la universalitatea fondului sufletesc, constanta, în evoluția omului, în relație cu variabilitatea formelor, variabile specifice fiecărei epoci, dublu marcată, material și spiritual.

Temele sunt, de aceea, general umane: viață și moarte, creație, poezie, rugăciune, destin, triada durere-fericire-suferință, înțelepciune, mister, lumină, teme care realizează constelații de motive și laitmotive ce se ramifică arborescent în luncile gândului, ca să poată surprinde întreaga complexitate a problematicii vizând relația omului cu Dumnezeu - supratema volumului, temeiul unei vieți împlinite, armonizând devenirea întru devenire și devenirea întru ființă, natura naturata și natura naturans.

Biblia este universul la care se raportează constant Eugeniu Bazil, împărtășind adevărul că aceasta este prima carte de literatură a omenirii, cartea cărților, care cuprinde arhetipurile originare la care este reductibilă existența în orice timp/istorie și spațiu.

Ca poem al propriei deveniri, Temeiul relevă aventura conștiin­ței lui Eugeniu Bazil, pornind din spațiul intim al Eului, în efortul de a cuprinde, în cercuri concentrice succesive, în aspirația de a cuceri spațiile Sinelui, din perspectiva căruia să poată accede la cunoașterea lumii și, poate, prin chenoză și metanoia, la propria mântuire. Cunoașterea se desăvârșește prin autocunoaș­tere, ceea ce presupune luminarea, prin posibile răspunsuri la marile întrebări existențiale, și iluminarea, prin ascensiunea întrebării din condiția larvară a inconștientului în straturile conștientului și supraconștientului.

Poemul devenirii („Cartea Ascezei este cartea celui care s-a lăsat ghidat de Călăuza eternă”) începe în planul intim al Eului, prin asumarea ascezei („Mă retrag în mine însumi ca într-o cetate babiloniană, în care sunt apărat de zidurile tăcerii și demascat de sensibilitatea de artist sub aripile căreia neobișnuitul s-a cuibărit, încercând să înțeleg ce este afară, ce foc pârjolește lumea cucerită de diavol și privită sever de Dumnezeu, care se foiește pe Scaunul Său, neștiind ce rol să mai acorde zgomotoasei hume”), stare în care are loc conexiunea cu Dumnezeu („Vorbesc cu Dumnezeu, spunându-I că dreptatea Sa și-a atins ținta, tac în mine însumi, admițând că am greșit nespus și le șoptesc celorlalți că El rămâne, ei de ce fug speriați de a lor teamă?”). Psalmistul arghezian era scindat între credință și tăgadă, această fatalitate a relației, care admite contra­dicțiile și paradoxul, fiind pusă pe seama desa­cralizării omului modern. Eugeniu Bazil nu cunoaște această incertitudine, psalmistul său este asemenea celui arhaic care se conduce după preceptul crede și nu cerceta. Ținta lui este lumina revelației, lumina călăuzitoare spre esențial, aceea care înarmează omul cu puteri urieșești, capabile să dărâme ziduri și să reconstruiască asemenea unui dăltuitor în marmura spiritului.

Sentimentele, stările Eului se materializează în cuvinte care alcătuiesc Cărți: Cartea Ascezei, Cartea Creatorului, Cartea Destinului, Cartea Fericirii, Cartea Iubirii, Cartea Rugăciunii... Transpus în atmosfera originară a psalmistului biblic, inspirat de Duhul Sfânt, Eugeniu Bazil își asumă starea de rugăciune, stare în care revelațiile succesive, întrebare și răspuns, îl apropie de un adevăr pe care-l mărturisește: „Cine pătrunde sensurile Bibliei? Doar acela pecetluit care Te caută, regăsindu-se și pe sine”.

Pe acest drum al devenirii, eul își depășește egoul, iese din acel cerc strâmt al egocentrismului și-și recunoaște Sinele („Sinele de aici și de acolo și Marele Sine se regăsesc, pânza aflându-și încă o dată strălucirea. Ce soare nou a răsărit! Ce blândă este noaptea care ține acum puțin! «Domnul a adus pe Iov iarăși în starea lui de la început... Și Iov a murit bătrân și sătul de zile».”), parcurgând marile cărți: Ramayana, Mahabharata, Vedele, Upanișadele, Poemul naturii, Caracterele, Divina comedie..., care-i lasă impresia înțelegerii: „... și înțelegi multe, dar nu pe El, care reprezintă acel altceva închis în Sine Însuși”.

În relația Eu-Tu, Eu-Acela, relație la care medita Martin Buber, gândind-o, față de versetul „La început era Cuvântul”, contrapunctic, echivalat cu „La început este relația”, sunt sugerate, circumscrise, cercurile cunoaș­terii, prin care Eul ajunge la cunoaștere, autocunoaștere și recu­noaștere. Relația intrinsecă Eu-Tu se exteriorizează în relația Eu-Acela, care presupune sferele existenței în care omul poate realiza întâlnirea autentică și dialogul cu ceilalți, în triada na­tură-societate-Dumnezeu. Dacă, din natură și societate, orice obiect poate deveni un Tu sau un Acela, singurul care nu poate deveni un acela, căci nu poate cădea, este eternul Tu, Dumnezeu, El fiind, în absolut, prezent în fiecare.

Versetele esențializează adevăruri la care Eugeniu Bazil a ajuns parcurgând drumul propriei deveniri, de la un punct zero al existenței, între a fi și a deveni, conform îndemnului lui Pindar: Devino ceea ce ești!, până la revelația devenirii personale.

Ceea ce a devenit Eugeniu Bazil este rezultatul aventurii conștiinței sale, al conștientizării complexei relaționări Eu-Tu, Eu-Acela, străbătând sferele existenței - natură, societate, Dumnezeu, temeiul unei existențe autentice în armonie cu imperativele divinului. Confruntarea cu Răul, vrăjmașul, nu încetează niciodată; de aceea, ultimele versete, 110 și 111 din Cartea Vrăjma­șului, cuprind acest adevăr, ca un memento adresat veacului în destrămare, căruia-i reamin­tește, astfel că puterea de a-l contracara, de a-l anihila stă în puterea fiecăruia, căci răul (versetul 111: Nu pot, fiindcă nu exist decât în mintea ta cețoasă, nefericitule) este consubstanțial, trebuie contracarat prin starea de rugăciune.

¹ Eugeniu Bazil, Temeiul, Editura SemnE, București, 2024