Poezia Lidiei Stăniloae, o căutare neîncetată a lui Dumnezeu

Lidia Ionescu Stăniloae a fost, după cum se cunoaşte, fiica marelui teolog al veacului trecut, părintele profesor Dumitru Stăniloae. Dar a fost în acelaşi timp o scriitoare de mare talent, erudită, care şi-a exersat condeiul în mai multe planuri cu aceeaşi abilitate: poezie, proză, eseistică, memorialistică.

În 1984 a emigrat în Germania, stabilindu-se la Freiburg, vestit oraş universitar, situat în apropiere de Munţii Pădurea Neagră, despre a cărui înfiinţare a scris în limba germană romanul istoric „Zähringerblut” (2006), care avea să fie extrem de bine primit de publicul german, tradus şi publicat şi în română cu titlul „Moştenitoarea” (2012).

„Lumina faptei din lumina cuvântului. Împreună cu tatăl meu, Dumitru Stăniloae” (2000) este cartea care a propulsat-o definitiv în conştiinţa publicului românesc, întrucât confesiunile şi mărturiile despre părintele său au stârnit o vie curiozitate, îngemănată cu preţuirea de care s-a bucurat marele teolog în toate mediile româneşti. Primul volum publicat după 1989 în România a fost însă „Raiul inocenţilor”, care a apărut din 1991 încoace în trei ediţii. În 2009 a publicat „Memoriile unui fugar”, iar în 2014 a reunit mai multe eseuri cultural-spirituale sub titlul „La bursa adevărului”. A tradus în limba română romanul-jurnal „Însemnările lui Malte Laurids Brigge” al lui Rainer Maria Rilke şi versuri de poeta germană Hilde Domin.

Cea mai puţin discutată şi analizată parte a operei literare lăsate de Lidia Ionescu Stăniloae este însă poezia, poate pentru faptul că după plecarea sa în Germania n-a mai scris poezie, după cum mărturisea fiului ei, Dumitru Horia Ionescu, cunoscut la rândul său pentru activitatea publicistică. Acest lucru a făcut-o poate pe poetă să aibă, după reluarea legăturilor cu România, în 1990, o anumită detaşare faţă de creaţia sa poetică şi s-o lase în umbră. Cu toate acestea, în viaţa literară a intrat cu poezia, în 1970, când a debutat cu volumul „Versuri”, publicând apoi alte două cărţi: „Munţii” şi „Locul unde aştepţi”. În 2003, autoarea a publicat antologia poetică „Întâlnire cu Dumnezeu”, în care a cuprins şi amplul studiu introductiv „O poezie a întâlnirii cu Dumnezeu”, scris chiar de părintele Dumitru Stăniloae, în 1993, cu puţin timp înainte de a pleca la Domnul.

Scrisă în primele decenii ale tinereţii, când era angrenată în viaţa literară bucureşteană, când colabora la revista „Luceafărul” şi la alte publicaţii literare, poezia Lidiei Stăniloae este greu de înţeles dintr-o singură lectură. Multele straturi de sensuri se adresau la fel de bine simplilor iubitori de lectură din anii comunismului - chiar dacă în jurul lui 1970 era o mai mare deschidere culturală şi nu se mai refuzau teme delicate precum credinţa - dar şi celor care ştiau să perceapă adâncurile de dincolo de cuvânt. A ajutat la aceasta şi ermetizarea poetică, oricum prezentă în epoca aceea la aproape toţi autorii, dar şi o anumită camuflare a mesajului religios, prin adresarea către o persoană a doua scrisă fără majusculă.

Universul prin care suntem purtaţi este unul elevat, şi ca limbaj, şi ca referire, de o spiritualizare care nu lasă loc pământescului decât pentru a aminti scopul călătoriei şi eforturile drumului.

Aglomerarea de paradoxuri, încercarea de definire poetică a măreţiei divine, aducerea în contrapondere a neputinţelor omeneşti, dar şi a culmilor spre care este omul chemat, toate acestea sunt exprimate de poetă prin folosirea unor instrumente graţioase, aşa cum numai ceasornicarii reuşesc, folosind pensete subţiri şi lupe măritoare. Nu întâmplător amintesc de meşteşugul fabricării şi reparării ornicelor pentru că timpul este o temă recurentă în poezia autoarei. În acest sens, splendida poezie „Anii păuni” arată un mod definitoriu de a gândi curge­rea timpului. Dialogul cu timpul este depăşit în valoarea estetică la Lidia Stăniloae numai de dialogul cu veşnicia spre care tinde, întrebând şi căutând răspunsuri despre desăvârşire: „De-am creşte din noi/ puhoi/ ne-am clădi pod/ peste gol,/ peste înşelătorul nămol,/ de-am prinde timpu-n năvod,/ de-am seca apa, plumburia.// Ar coborî peste noi veşnicia” (Timp).

Tăcerea, liniştea şi introspecţia sunt la fel de preţioase pentru poetă precum este cuvântul, pentru că numai în lipsa de zgomot a lumii poate fi găsit Cel căutat. „Mă-ntorc la voi cuvinte,/ necredincioaselor”, spune autoarea, înţelegând rostul nerostirii. Dar în acelaşi timp nu ezită numirea, nu ţine sub obroc revelaţia: „Eu am văzut, eu!/ Eu sunt ochii care-au primit lumina/ crescând peste miez, peste hău./ Am văzut/ cum cojile au căzut/ şi-a rămas esenţa, divina./ Sub scrâşnete,/ sub colţi,/ un univers miracol/ creştea pe alte bolţi,/ pe alte universuri,/ scăpat din frânele dimensiunilor,/ pulverizând temutul vremii cor./ Ci binecuvântaţi fiţi, ochilor” (Tranfirgurare).

În poezia Lidiei Stăniloae este zbatere, întrebare, încercare de răspuns, dialog cu sine, dar şi cu Dumnezeu, este mereu o ajustare a hărţilor şi o reconfigurare a planului de drum, dar este şi o certitudine că mult-doritul va fi întâlnit. Îndoielile sunt edificate mai mult în jurul unei neştiinţe a căutării: „De când te caut/ m-am prelins/ prin întrebări/ spre fluviul marelui răspuns/ şi nu-nţeleg/ de eşti acela pe care l-am căutat.// Ci teamă mi-e/ de îndrăzneala mea/ de când te caut” (De când te caut).

Drumul căutător este asemănat în multe poeme cu iniţiaticul parcurs al lui Făt-Frumos din basmele româneşti. Acest personaj, în esenţă sufletul omului, trece mereu peste obstacole şi prin încercări, împinge zările mai departe în căutarea iubirii veşnice, a cununiei nesfârşite: „Prin smârcuri, prin sterpiciuni am umblat/ balauri să tai, cu smei să mă bat./ Să mă apropii de neumblatul tărâm,/ crăiasa furnicilor îmi mai dă ajutor./ Şerparul mi-e rupt şi tălpile dor./ Din setea ce creşte şi dorul s-adapă,/ Bicisnică-i fiinţa iubirea s-o-ncapă. (...) Când scapătă paşii de-al trudei ocol/ Şi sângeră jalea pribeagului gol/ lăutele voastre nu-mi scurmă în piept./ Cu liniştea frate eu urc şi aştept” (Făt-Frumos I). Acesta este un mic eşantion din felul în care este ilustrat urcuşul de neoprit, plin de ispite, lăsate de o parte şi de alta, nu cu uşurinţă, a cărării înguste care duce la Dumnezeu.

Fără pretenţia de a fi analizat în cea mai potrivită cheie şi nici la adevărata măsură poezia Lidiei Ionescu Stăniloae, invit cititorul să citească în întregime atât selecţia de poeme din cartea „Întâlnire cu Dumnezeu“ (Trinitas, 2017), cât şi studiul introductiv al părintelui profesor Dumitru Stăniloae, care oferă o perspectivă profund teologică a acestei creaţii poetice, subliniind că, „pe lângă valoarea artistică, această poezie constituie şi o contribuţie importantă la dezvoltarea reflecţiei teologice şi o inepuizabilă sursă de îmbogăţire a ei”.