POEZIE: Alexandru Cazacu

Lângă rotonda cu frasini

Atunci când suferi pentru ceva sau cineva
înțelegi
fața și suprafața lucrurilor
cu alt simț decât celelalte
și de-a valma în inima ta se zbate
tot ce s-ar putea împărți
Pe grinzile unui pătul apasă Decembrie
lângă rotonda cu frasini
ce-și adună vârstele
în oasele păsărilor ce plutesc
deasupra caselor înghețate lângă
maidanele de la capătul urbei
unde iarna este un alter-ego al trecutului
o apocalipsă rece dis-de-dimineață
când zăpada luminează cu sclipiri albastre
și tot ce vei face se va chema lucrare sau risipă 

Tu eşti?
 
Tăcerea puțin bucuroasă, puțin temătoare
din amiaza violacee
Iulie fugind către poluri
și păsările apusului dând roată
curții domnești
unde singurătatea devine
o cetățenie primită pe de-a întregul
iar lacul parcului municipal
o mică apă a Vavilonului
sub ploaia măruntă
lângă vechi tiparnițe și ziduri de mănăstire
într-un oraș medieval
ca o tablă de șah a istoriei
când piesele migrează spre
grația puțin desuetă
a unei gări-cazarmă de care trenurile au uitat
în aceste heures de chagrin 
care fac tot ce le stă în putință să devină amintire
unde cu inima ce stă să iasă din piept
întrebăm transfigurați aproapele: „Tu ești?“‟
și ni se răspunde cu aceeași întrebare

Parfumul gutuilor

Presimțire şi înstrăinare 
adunându-se în acest zâmbet 
de trecut dintr-un secol în altul 
sub zborul păsărilor urbane 
ce-şi mută sfada departe de glafurile 
vitraliilor bizantine
când abia acum aş putea să-ți vorbesc
despre ghilotina ploii ce s-a oprit la jumătate 
Parfumul gutuilor inundă 
cartierul experimentelor sociale
unde luminiscența de fosfor a mai rămas
pe chipurile zărite în treacăt
iar paşii spre Emaus 
răzbat suprafețele unde 
nu s-a întâmplat nimic
şi atât de multe lucruri 
au să se întâmple

Uliul

O să ne rămână lumina săracă 
din casele părăsite în grabă
unde miroase a struguri uscați și trecut
și ochiul geamului acoperit trei sferturi cu ziare
de unde poți zări 
peronul unei foste autogări
peste care ninge abundent
iar zăpada e risipită
de zborul înspăimântat al unui uliu
care pândește vedenii și aude
curenții subterani ai pânzei freatice
și tuburile betonate ale unui puț
ce tasează și răvășesc
oasele drepților

Remediu

Cerul înalt de Ianuarie
străzile ca niște vene pulsând
cu exactitatea din pânzele lui Mondrian
și cât de puțin îi trebuie amiezii de sâmbătă să devină amiază
și cât de mult pentru a ne trece printre infernurile ei
când arborii se oglindesc pe fațada de sticlă a clădirii 
mai verzi și mai vii acolo în imagine unde nu îi poți atinge
iar semnele de rămas bun
par gesturile ospitaliere ale unui suveran detronat
Trupul suferind al zilei este ținut în brațe de cele 
o mie și unu de orașe ce se ascund în urbea aceasta
prin care flanezi convins că ochii și zâmbetul reprezintă
semnele şi minunea

Milostenie

Adăpostește pentru o noapte măcar 
frazele acestea care încep să doară
precum urmele ploii peste lungimea podelelor unor case 
unde am fi putut trăi o vreme împreună
în ziua de caritate ce trece repede
să tăiem copci în gheața privirilor noastre
când vrem să spunem adio 
și acel adio nu mai vrea să ne asculte
iar „Nu‟ și „Da‟ ni se zbat în brațe
ca un animal domestic
când vânătoare regală de paiațe și-a început sezonul 
prin comornic lucruri vechi
devin și mai vechi
mângâierea se câștigă la sabie și baionetă 
iar peste groapa de var a istoriei răsar luceferi