POEZIE: Alexandru Petria

UNII ȘI-AU SMULS OCHII SĂ VADĂ
a trecut ceva până să observăm
că au început să ne crească încet pleoapele;
citeam mai mult, mergeam mai adânc 
prin burțile școlilor,
respectam cu strictețe regulile de circulație,
pleoapele s-au schimbat 
de nu ne recunoșteam,
pricepeam numai ce ne îngăduiau ele,
s-au dus iernile în care fiecare
își făcea propriul om de zăpadă,
ți se livrează de-a gata și e musai să-l iubești,
când pleoapele au ajuns să acopere
pomeții contorsionați ai obrajilor,
într-un final, unii și-au smuls ochii să vadă

LIBERTATEA NU ÎNCAPE PE UȘĂ
am observat când casa
a încercat să mă locuiască,
noroc că am fost atent,
se gândea să-mi impună programul 
pe mâine,
drămuirea cheltuielilor,
dacă-i alb sau ou de rață potrivit 
pentru pereți,
pe cine să îndes în intestinele avide 
ale camerelor,
cât timp să citesc și dacă-s suficiente 
cumpărăturile,
cu tupeu, ca o stârpitură de femeie!
e în tendință ca lucrurile să te posede.
„eu te locuiesc, nu tu pe mine,
eu te-am construit, eu te demolez!” - 
m-am enervat.
când casa te locuiește,
libertatea nu încape pe ușă

MAI MULTE FLORI
sufletele sunt un pic mai greoaie
cu anii,
nu-i nimic despre slăbiciune,
ci-s precum boxerii de categorie grea
care nu se luptă cu cei de la cocoș,
își trec apăsarea de pe un picior pe altul
cu grijă
să nu răvășească mâna de iarbă a pajiștii,
crește atenția la amănunte
odată cu compasiunea,
totdeauna sufletele mai vârstnice
dau mai multe flori decât primesc

LEMNE DE FOC
unde ești copilărie,
cu teama că gâscanii 
or să te muște de fund?
cu bunicii care te-au învățat 
să nu lași nimic în farfurie,
alții n-au ce mânca și e păcat 
să-ți bați joc de bucate - ziceau,
știau bunicii ce-i foamea și moartea 
din război,
sunt convins că ei ar fi murit 
de nu știu câte ori în locul tău,
ce i-aș mai iubi, cum i-am iubit, 
dacă ar fi lângă mine,
nu duși după dealurile memoriei,
pesemne după lemne de foc,
cum mi-a spus bunica atunci când a plecat 
bunicul,
unde e pârâul în care 
am prins cu undița un brotac 
în loc de pește,
unde ești copilărie 
de iarbă proaspăt cosită în dimineață,
cu mormolocii adunați în borcan 
pentru experimente,
unde ești copilărie, cu bunicii 
pe care-i puteai confunda cu vara?

CU LOC DE AMINTIRE
azi din tine se urcă în cârca zilei de ieri,
mâine se va sui pe azi,
poimâine pe mâine,
joi pe miercuri,
sâmbătă pe vineri,
anul pe anul trecut -
supa de tăieței nu ajută, nici grătarele,
nici medicamentele și ceaiurile,
nici băutele, damele -
cum se lungește treaba, cum ești storcoșit
în gânduri și oase.
să zici „mulțumesc”
dacă rămâi cu loc de amintire

NU E TOTUL PIERDUT
se scarpină cerul pe spate de sufletele
ca niște coșuri dureroase,
spui tu.
mișcarea probabil că-i împinsă
de unde ajunge puroiul în suflete, 
te gândești.
nu e totul pierdut
dacă ne rabdă încă, mă gândesc