Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Andrei Novac

POEZIE: Andrei Novac

Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 16 Sep, 2020

prima și ultima dimineață
cu palmele peste ochi
sau cu ochii în palme,
distanțe tot mai mici,
granițe care sunt trase fără întrerupere,
viața noastră e o călătorie printre bazaruri,
printre oamenii agitați ai fiecărei zile,
nu uiți, nu visezi,
nu ai o casă în care să stai,
există doar drumul din fața ta,
tot înainte, până la capăt,
un capăt al tuturor așteptărilor,
o punte suspendată peste mai multe ape.

intersecții blocate
și oameni care se închină în fața lui Dumnezeu,
un drum sigur și drept, singura limită
ochi în ochi, cu palmele peste obraji,
așa începe, și nu se termină niciodată,
lumea asta nu are graniță,
doar libertate,
carnea noastră a îmbătrânit,
drumul este același,
până la sfârșit.

bucăți de oglinzi, 
aer incolor al singurătății

te uiți totdeauna în jurul tău,
carnea ta împarte lumina
în certitudine și teamă,
acum, ai timp pentru toate,
te așezi pe pietrele care cresc.

mijloace prin care respiri
te oprești întotdeauna în mijlocul nopții,
ai întotdeauna ochii deschiși,
toate semafoarele și toate becurile lovesc
trotuarul,
brusc, se face seară,
oricum, peste fiecare privire a noastră,
tot ce cade greu se ridică ușor, fără luptă,
mâinile tale curg pe lângă șolduri,
ca zgomotele printre oftaturile pasagere,
am curaj, strig în picioare peste toate mesele,
fiecare deget vorbește despre tensiuni și 
piețe aglomerate,
de timpul care a trecut,
noi nu punem punct, noi mergem drept,
la final, închidem totul,
tragem alte linii,
punem alt punct.


ce rămâne din noi
câteva urme precise,
umbrele pe care nu le pot descrie,
ca un nisip pe care îl respiri,
o stradă pe care stau păsări
gata să zboare
Acum.

fiecare moarte, 
fiecare așteptare

te găsesc plângând,
luciditatea tuturor lucrurilor
e un bâlci,
oamenii se învârt în jurul nostru,
inima continuă să bată,
timpul trece din ce în ce mai repede,
așa te prinzi cu mâinile
de tot ce devine din ce în ce mai real,
lumea se trezește treptat,
ridică ochii spre tine
și merge, merge,
apoi uită.

așa învățăm să fugim prin mijlocul lor
ne atingem, fără să ne dăm seama,
undeva, pe un câmp uriaș 
care se transformă într-o piață
în care stăm cu capetele în palmele 
noastre,
spre seară,
viața este legată la ochi
și cu picioarele în mare.