POEZIE: Andrei Novac

prima și ultima dimineață
cu palmele peste ochi
sau cu ochii în palme,
distanțe tot mai mici,
granițe care sunt trase fără întrerupere,
viața noastră e o călătorie printre bazaruri,
printre oamenii agitați ai fiecărei zile,
nu uiți, nu visezi,
nu ai o casă în care să stai,
există doar drumul din fața ta,
tot înainte, până la capăt,
un capăt al tuturor așteptărilor,
o punte suspendată peste mai multe ape.

intersecții blocate
și oameni care se închină în fața lui Dumnezeu,
un drum sigur și drept, singura limită
ochi în ochi, cu palmele peste obraji,
așa începe, și nu se termină niciodată,
lumea asta nu are graniță,
doar libertate,
carnea noastră a îmbătrânit,
drumul este același,
până la sfârșit.

bucăți de oglinzi, 
aer incolor al singurătății
te uiți totdeauna în jurul tău,
carnea ta împarte lumina
în certitudine și teamă,
acum, ai timp pentru toate,
te așezi pe pietrele care cresc.

mijloace prin care respiri
te oprești întotdeauna în mijlocul nopții,
ai întotdeauna ochii deschiși,
toate semafoarele și toate becurile lovesc
trotuarul,
brusc, se face seară,
oricum, peste fiecare privire a noastră,
tot ce cade greu se ridică ușor, fără luptă,
mâinile tale curg pe lângă șolduri,
ca zgomotele printre oftaturile pasagere,
am curaj, strig în picioare peste toate mesele,
fiecare deget vorbește despre tensiuni și 
piețe aglomerate,
de timpul care a trecut,
noi nu punem punct, noi mergem drept,
la final, închidem totul,
tragem alte linii,
punem alt punct.

ce rămâne din noi
câteva urme precise,
umbrele pe care nu le pot descrie,
ca un nisip pe care îl respiri,
o stradă pe care stau păsări
gata să zboare
Acum.

fiecare moarte, 
fiecare așteptare
te găsesc plângând,
luciditatea tuturor lucrurilor
e un bâlci,
oamenii se învârt în jurul nostru,
inima continuă să bată,
timpul trece din ce în ce mai repede,
așa te prinzi cu mâinile
de tot ce devine din ce în ce mai real,
lumea se trezește treptat,
ridică ochii spre tine
și merge, merge,
apoi uită.

așa învățăm să fugim prin mijlocul lor
ne atingem, fără să ne dăm seama,
undeva, pe un câmp uriaș 
care se transformă într-o piață
în care stăm cu capetele în palmele 
noastre,
spre seară,
viața este legată la ochi
și cu picioarele în mare.