POEZIE: Cornel Paiu

S-a născut la 19 noiembrie 1973 la Adjud, județul Vrancea. Studii: Liceul Teoretic „Emil Botta” din Adjud; Seminarul Teologic „Sfântul Gheorghe” din Roman (1990-1995), Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti (Secţia Pastorală, 1999) şi Academia de Arte „Luceafărul” din Bucureşti (Secţia Pictură de şevalet, 2004). Din anul 2006 locuieşte la Roman, județul Neamţ, fiind preot în cadrul Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului. Este director al Editurii „Papirus Media” şi preşedinte al Societăţii Culturale „Clepsidra”. A publicat articole, critică literară, poezii, studii în diverse reviste: „Scrisul Românesc”, „Dacia Literară”, „Viitorul la pătrat”, „Asachi”, „Oglinda Literară”, „Spaţii culturale”, „Salonul literar”, „Examene”, „Cronica Fundaţiilor”, „Euxin”, „Ortodoxia” etc. Cărţi publicate: „Paznicii pereţilor - răstimpuri de poezie” (2010), „Tabor - liturghisire” (2013), „Paznicii pereţilor - secundus” (2014), „Paznicii pereţilor - Summa. Harmoniae. Unus” (2015); „Biblioteca din Turn” (2018). În anul 2011, a primit Premiul pentru debut în poezie al Uniunii Scriitorilor din România - filiala Bacău. 

şi eu vin Doamne

nimic nu mă poate opri

oricât de tare ar sufla vântul

oricât ar rupe din maluri puhoiul

oricât ar muşca din carnea mea

hienele urâtului

oricât mi-ar scrijeli tălpile goale piatra

oricât mi-ar zgâria

pieptul obrajii şi fruntea

spinii pustiului

şi eu vin Doamne

chemarea Ta răsună în inima mea

ca un cântec de dragoste

nimic nu mă poate opri

(aş vrea să cred Doamne

că nu vin cu mâna goală

Ţi-aduc o firmitură din Tine

în căuşul mâinilor)

poate că raiul este undeva

în aerul de deasupra

porţii casei părinteşti

un etaj invizibil!

cu multe camere-muzeu

porţelanuri electronice vechi

costume de altădată

tradiţionale

puse pe manechine

precum cele expuse

în muzeul etnografic

de la Mănăstirea Nămăieşti

tot felul de oale pictate

ceasuri vechi oprite la diferite ore

(„manechinele

sunt făcute

din oameni morţi?”

m-a întrebat odată Teodora)

poate că raiul este undeva

deasupra porţii casei de acasă

un fel de pasăre trebuie să fii

să-l poţi zbura printre aripi

să-l poţi trece prin pene moi

norişor de vată

abur penultim

al unei lungi mantii

trenă infinită de umbră

zărită pe neaşteptate

într-o dimineaţă sumbră

poate raiul este deasupra

porţii de acasă

tăinuit în nevăzute camere amirosind

a tămâie şi liliac înflorit

ca un cimitir de sat

în sâmbăta lui Lazăr

în Sâmbăta cea mare

în sâmbăta moşilor de vară

mai mult printre vii

mai mult printre morţi

mai mulţi vii printre morţi

mai mulţi morţi printre vii

(copacul – viu

copacul –  mort)

ţi se pare că recunoşti adevărul

ţi se pare că descoperi adevărul

de fapt eşti recunoscut

ce poate să te mai aline?

ce poate să te mai doară?

ce poate să te mai doboare?

Neîncrederea

tocmai această sublimă încordare

zborul păsării din poarta adevărului

peste cărarea aflată târziu

(ape vii

ape moarte)

e casa cu nucii scuturându-se singuri

e casa cu nucile putrede încă pe crengi

e casa cu albe uşi ieşind din pământ

e casa unde nici telefonul nu mai sună

e casa unde s-au pripăşit câini şi motani

abandonaţi de stăpâni

e casa care priveşte cu ferestrele-i goale

copacii încă înfrunziţi de pe deal

e casa cu pereţii purificaţi de ascultare

e casa cu acoperişurile sparte

de prea greaua judecată a luminii

e casa cu uşile umflate de plâns

e casa din satul în care

oamenii mor singuri

e casa cu trei vii

una bătrână alta tânără şi alta străină

e casa cu grădina asediată de spini

e casa cu mulţi străini

care nu-i ştiu secretele

care nu-şi amintesc nici o poveste

trăită de ea povestită
şi repovestită de ea

e casa de care atârnă

o mie de ciocane uriaşe

e casa-pasăre jertfită
pe o singură aripă