POEZIE: Costel Stancu

Costel Stancu s-a născut la 2 mai 1970 în localitatea Vânju-Mare, judeţul Mehedinţi. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Timişoara. A publicat volumele de poezie: Terapia căderii în gol, Editura Hestia, Timişoara, 1995; Dominic sau despre imitaţia umbrei, Editura Hestia, Timişoa­ra, 1995; Măştile solitudinii, Editura Marineasa, Timişoara, 1997; Golurile din pîine, Editura Marineasa, Timişoara, 1998; Fluturele cu o singură aripă, Editura Timpul, Reşiţa, 2000; Arta imaginaţiei, antologie, Editura Vinea, Bucureşti, 2001; Cîntarul de apă, Editura Marineasa, Timişoara, 2002; Vînă­toa­rea promisă, Editura Marineasa, Timişoara, 2003; Ieşirea din peşteră, Editura Marineasa, Timişoara, 2005; Înghiţitorul de creioane, Editura Tim, Reşiţa, 2009; Evoluţi@ umană, epigrame, Editura Tim, Reşiţa, 2009; Risipitorul de hîrtie, Editura Tim, Reşiţa, 2015; Ochiul din palmă, Editura Mirador, Arad, 2017; Hoțul de ferestre, Editura Mirador, Arad, 2019.
 
***

Dimineaţa găsim urme de dinţi în măr
- oricare dintre noi ar putea fi vinovatul -
pîndindu-ne reciproc nici nu vedem
cum şarpele se strecoară în lacăt
şi ne încuie pe dinafară.
Mărul se rostogoleşte împrejurul nostru şi ţipă
îşi vrea înapoi muşcătura.
Ce să-i adăugăm, Doamne, cînd noi înşine
nu suntem întregi, ci doar părţi ale poftei tale
de a avea pe cine pedepsi?
Ceea ce odată ni se arăta acum trebuie căutat
şi ne e frică 
strigătul nostru e atît de slab
că abia îţi atinge genunchii,
dar ştim că-l auzi ştim că-l auzi,
de aceea ne închinăm în fiecare a şaptea zi
odihnei tale.

***

Făţarnic e sfîrşitul. 
Îl aşteptai altfel,
mai pe ascuns vederii, 
în surdină?

Ei au urzit în preajmă-ţi 
o ţesătură fină
şi ţeapăn stai în fire ca degetu-n inel.
Zadarnic iei asupră-ţi orice vină;
căci ţi-au scornit păcate, 
fel de fel.
Sub răsuflarea caldă 
a botului de miel,
sacrificat eşti, azi, 
într-o grădină.

Nu curge sînge 
cît să-i vezi sătui,
chiar de-au iscat dureri 
cu-ndestulare.
Înţelegînd atunci că moartea nu-i,

pentru cel sfînt, 
decît o uşurare;
tu te ridici, 
îţi scoţi din palmă cuiul,
apoi păşeşti, eliberat, pe mare.

 ***

Din tine pleacă oile răzleţe
şi tot în tine, Doamne, se adună
cum apele s-au despărţit în două
spre a rămîne, veşnic, împreună.

Cîntarul tău egal împarte totul
- unii cu faima, alţii cu durerea -
căci nu e nod să se dezlege singur
şi nici stupar să risipească mierea.

Eu, încă rob al simţurilor crude,
te rog, cu harul tău de necuprins,
alungă-mi, Doamne Sfinte, îndoiala
de ceea ce nu poate fi atins.

***

Mă ispiteşte-un ceas cu oase moi
să-ncurc timpul ce-i scurs cu cel ce vine,
oricît încerc mînia să-mi înmoi
pe gură-mi iese şarpele: `Străine!~,
îţi strigă el în locul meu, hainul,
nemaiputînd pedeapsa să-şi îndure.
Eu scriu. Deodată golul şi preaplinul
unul din celălalt încep să fure.
Mă ţine-n viaţă scrisul cum focul lumînarea,
deşi-i topeşte-ntruna trupul crud.
Fă, Doamne, grea să-mi pară desfătarea
cînd paşii tăi în mine nu-i aud
***

Îşi cheamă rana cuiul înapoi
s-o întregească iar. Marota
minciunii ridicată e la cer,
o cruce urcă singură golgota.

El nu se-arată ochiului, ci minţii
ce cu lumină vrea să se-mpresoare.
La fiecare poticnire-a lui,
începe-un prunc să umble în picioare.

Că cina de pe urmă-i e priveghiul,
el a ştiut neîndoielnic, dară,
de-ar fi fugit de moarte rămîneam
cu toţii-n întunericul de-afară.

Şi ce-a luat cu sine-n ceruri fiul
celui ce e în toate, nu se vede?
- păcatul vechi, al cărui înţeles
în rotunjimea mărului se pierde.

***

Îţi ciugulesc din palmă cuiele ca puii
abia ieşiţi de sub găoace
iar şarpele, scîrbit de-atîta lapte,
să-şi muşte coada se întoarce.

Lumina aşezată la fereastră
o ocroteşte-un înger. Oare nu e
prea timpuriu să văd ziua şi noaptea
-mpărţind, în mare taină, o gutuie?

Şi vrînd să te cunosc pe de-a întregul
întreb, o, Doamne, cu sfială:
locul în care am îngenuncheat
va fi mijloc de cerc ori de spirală?

***

Sîntem atît de apropiaţi,
eu şi fiul Lui,
încît, ne batem, uneori, 
unul celuilalt, în palmă, 
un cui.

Apoi mergem, la tîmplarul satului, 
să ni le scoată, pe datorie. 
Dar Iosif, cu lacrimi în ochi, 
îmi scoate cuiul 
doar mie.

***

Doamne, tot la tine ajung!
Asemeni ocnaşului care
a greşit drumul şi s-a întors,
prin tunelul săpat cu unghiile,
ani şi ani,
în aceeaşi celulă.

Fii bun cu mine, ocnaşul!
Chiar dacă voi mai încerca, 
de nenumărate ori,
să evadez.