POEZIE: Dan Anghelescu

Cămaşa de forţă a clipei

eu către tine am alergat/ ca într-o pribegie/ a sinelui

ca şi cum aş fi putut să/ îmi întâlnesc/ dintr-odată/ toate

dimineţile de vară…/ şi ele/ mereu infinite-n lumini/

m-ar fi aşteptat/ chiar pe mine…/ chemându-mă…

cuprins de o nerăbdare a/ cunoaşterii/ a ceea ce-ţi/ este

mai drag/ într-o lume…/ mi te aminteam/ de niciunde

adunându-te în propriul/ adânc…

şi toate astea/ ca să nu văd/ când va începe iarna…

aşa că te-am presimţit/ încă din depărtare/ aşa că

nu cu privirile/ mi te-am văzut/ ci despovărat/ am

aprins/ toate lămpile… suflet/ doar suflet…

cineva/ să-mi stăpânească/ miezul fiinţei…

şi astfel se inventează/ în somn câte un înger/ … cu

aproape savante/ misterii… cineva/ de peste

lume/ are nevoie de singurătăţile/ mele…

şi oriunde vei/ merge/ prin depărtatele/ hanuri

vei auzi/ doar inima mea

mă locuieşte marele zgomot/ pânditor…

din ploile/ de pe geamul murdar/ din oraşul/ care-mi

înregistrează/ fiecare cuvânt/ şi fiecare zveltă făptură

a oricărei/ şoapte/ mă strigă o veşnică/ împotrivire…

astfel/ limpezi sunt toate/ şi mai ales/ cortina…

ea cade mereu/ la timp… chiar dacă în scenă stă/ golul

chiar el/ imensul gol/ şi acel

dernier salut/… il arrache sa langue/ flame transpercée

par une étoile noir…

în preajma astfel întunecată/ a pleoapelor/

mărunta desăvârşire/ nu

mai înseamnă nimic…/ şi dintr-odată/ ne agăţăm

de vântoase…/ patria noastră e de furtună/ şi ploi/ cotropitoare

şi astfel înţelegi că/ nu mai ai loc…

nu te adăposteşte nici o curte interioară/ n-ai ziduri

pentru conturul gingaş/ al tăcerii

patria adevărată şi cerul sunt/ tot mai departe…

imaginea tuturor clipelor se/ pregăteşte/ cu trudă…

rien ne bouge/ ni l’être/ ni le non-être…