POEZIE: Dorina Stoica

Sentimente sub formă de acatist

Să știi că ieri, am plecat

într-o altă viață,

din viața noastră de mâine, clădită

pe temelia unor speranțe năruite.

Voi coborî infernal în zile

cu ploi de vară,

Voi agăța rugăciuni pe aripile

unor îngeri

prea triști ca să mai fie păzitori, 

și legăminte șoptite sub patrafir

într-o duminică

cu dangăt de clopot, fugărită

la o margine de răsărit,

acolo unde ploaia de bucuria

întâlnirii cu soarele

desenează un curcubeu

și niște sentimente sub

formă de acatist, ori sub formă

de catismă,

rostite pentru întristări cenușii,

sau pentru lovituri repetate cu vorba

pe suflet de femeie tânără,

apoi matură,

în cele din urmă înțelepțită de ani,

răbdătoare pentru ziua de mâine.

Am numărat șaptezeci de ori

câte șapte

așteptând un tren oprit undeva,

în câmp

de Dumnezeul nostru Cel bun și drept

care știe că alergi să m-aduci înapoi.

Până când să te iert, până când?

Până ieri, până azi, până când?

Visam că nu pot ajunge la ziua de mâine

Cineva îmi fura când adormeam

aerul de respirat.

Prin cămașa de noapte

mi se vedea inima.

Întindeam mâinile spre ziua de mâine

și visam că nu pot ajunge la ea.

Îmi crescuseră niște gânduri

prea lungi.

Atârnau în neorânduială

transpirate

peste anotimpul fără ploi.

M-am tuns, apoi am sunat salvarea.

Au rămas o mulțime de rugăciuni

neîncepute,

niște pisici fără stăpâni

într-o casă golită de sensuri,

cu ferestre-uși privind cu teamă

spre poarta încuiată pe dinafară.

Continuitate

Când eram tânără, mama se scula

în fiecare duminică foarte

de dimineață.

Se îmbrăca frumos și mergea

la biserică.

Eu mă sculam foarte târziu,

îmi făceam o cafea amară,

aprindeam o țigară, încă una,

până ce, ea

se întorcea acasă. Ne punea masa.

Acum mă scol în fiecare duminică

foarte de dimineață.

fără să-mi beau cafeaua,

mă îmbrac frumos

și merg la biserică.

Mama își bea cafeaua cu îngerii.

La o cafea cu singurătatea

M-am făcut foarte mică să pot ieși

neobservată din numele tău.

Am plecat.

N-am luat cu mine decât piatra

de pe inimă,

o sticlă cu apă de izvor și vântul

frunzărind

toamnatec, ca să scrie povești

de viață,

pe caldarâm.

„Nu vrei să petrecem un timp

împreună? E frig, ce cauți la ora asta

din noapte, într-o gară pustie,

spre dimineață tandră, singurătatea”

m-a întrebat șoptit.

„Vreau, i-am răspuns, când  zorii

vor sfâșia

întunericul, ca un hohot de plâns

vom sorbi împreună cafeaua,

apoi ne vom urca

în primul tren și vom lăsa

în urmă trecutul.”

De n-ar fi Luna!

Mă trezesc la trei ore

din noapte neliniștită,

privesc pe geam strada,

ferestrele vecinilor

ca niște ochi închiși.

Și Luna!

De n-ar fi ea, nopțile ar fi

doar întuneric.

Din vreme-n vreme,

o mașină stropește

cu lumină iarba de pe lângă garduri.

Dau drumul pisicilor afară și apoi

ascult pașii trecătorilor matinali

ce rup în fâșii întunericul.

Beau o gură de apă

și aștept nemișcată,

să mă ia în brațe somnul.

Tăceri

În unele seri mă afund

într-un ocean de tăceri.

Ca un exercițiu de a deveni

invizibilă pentru celălalt

ies pe vârfuri în afara lui.

Liberă pornesc

într-o călătorie inițiatică,

departe de propria-mi ființă,

spre Dumnezeul

Cel amintit și implorat

la supărări și apoi

uitat.