Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Dumitru Ichim

POEZIE: Dumitru Ichim

Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 08 Iul, 2020

PSALMUL PENTRU-NCUVÂNTARE

Rămas fără cuvinte, mă cerți că împrumutul

Mi-l vreau din fierărie, iar nu din catedrală,

Cu fumul mă fac frate ca să-Ți ating părutul

Când cerșetoarea-mi slovă din cer se-ntoarce goală.

Ți-au înflorit caișii, dar mie - alb toiagul!

Ridic, să văd cu bățul negrai atins de strună,

Din vreascuri - învierea, cum profețise magul,

Iar mie-mi lași blestemu-n nectar de mătrăgună.

De-s cârcotaș în toate, Tu crezi că-i cuviință

Duh neghinar, prin mine, să-Ți pângăre hotarul?

Ce-ar fi numai cu pomii să fiu de o ființă,

Cais, măcar o dată, să-mi mântuiesc amnarul?

Tu poți să-mi schimbi diata din verdele privirii,

Dar nu-mi lua tristețea, tot dreptul moștenirii!

 

PSALM LA RÂUL CEDRILOR

Când snopi așteaptă carul nu-mi da să-Ți fiu câmpie,

Tămăduiește-mi vița rămasă fără poamă!

Voiai să-Ți tăinui plânsul, nici un măslin să știe,

Safirul din coroană cum spinii Ți-l destramă.

Nu-i cerul cer, ci piatră, teasc spaimei din ciorchină,

Se face noapte-n sâmbur până la miezul punții.

De cine Ți-era teamă în ultima grădină

Când licărea ispita lângă paharul nunții?

Credeam că heruvimii... Dar, nu! Vreo rândunică...

Lipsea chiar primul nastur la veac din cheutoare!

Nu-i nimeni să ne spună de cine Ți-era frică,

Grea somnului albeața până și azi mă doare.

„Sculați-vă, să mergem... aici e, pe aproape...”

Libanului azi cedrii mă cheamă peste ape!

 

PSALM LA PICIOARELE CRUCII

Din frumusețea pură, cristalului nuntire,

E gândul lui și formă ca dragostei lăuta?

Sau doar se împrumută din dorul de zidire

Cum setea ei și-o soarbe din chipul apei ciuta?

Înseamnă că-nainte de-nfiripatul firii,

Tu m-ai purtat alături, veac după veac de-a rândul;

În neiscata clipă, fior al oglindirii,

Contemporan cu Tine n-a fost de-a pururi gândul?

Și nemitarnic mării mi-ești vameș ca nisipul...

Nu jertfa sângeroasă, vrei cântecul ei - jarul!

Aceasta n-o fi cheia ca-i zis că mi-ai dat chipul?

Tu-n loc să judeci lumea pe umăr pui ștergarul!

Cum Te doresc din toate! De ce îmi spui: Alege!

Nu-i gândul Tău pe cruce, ci Răstignitu-i rege!

PSALMUL PESCUIRII APOFATICE

Să mergi fără picioare e-n șarpe-nțelepciune,

Dar fără de aripă mult mai înalt e zborul!

Neputincios mi-e gândul, chiar tors cu patru strune,

Osârdie vrea duhul, rubinei bând ulciorul.

Mereu, ca-ndrăgostitul simt că-mi devii suflarea.

Cu inima Te cuget, ca focul din cenușă,

Doar lacrima și-oceanul au gust ca depărtarea.

Trecut-a vânt prin ramuri, nu-i nimeni azi la ușă!

Nici lutului măsura, nici cerul nu Ți-e tindă,

Cum te-ar gândi ceairul, sau chiombul cu cuvântul,

Din dogma ciocârliei de n-am făcut oglindă,

Te pierdem tot în toate, chiar gol Ți-e și mormântul!

Dar Te aud din spate, străluminându-mi firea:

Zvârliți spre-adâncuri mreaja! Nu știți unde-i Iubirea?

 

PSALMUL DE LA DENIA BOBULUI DE GRÂU

Râvnind ne-ngăduitul sunt zării iar înfrântul,

Când lacrima-i în scoică, oceanu-i doar o hartă!

Nu Te mai vreau fărâmă, chiar de-i întreg Cuvântul,

Sunt orbul ca mireasma strigând din vorba spartă.

Pir, înrăit de piatră, și neamuri de timofte,

Mătăsurile broaștei pe limpezimuri rare!

De unde prins-am gustul necunoscutei pofte

Ca umbrei să-i beau vina păcatului de soare?

Ești tot, din pretutindeni cel risipind Te-adună!

Nu suferi că n-ai nume? Ți-e mănăstire spicul

Ce-a învățat să doară dor nelumit pe strună

Cum inima zvâcnește prin iaduri patericul!

Tu, ce-ai veșmânt lumina mereu schimbându-și slava,

De ce n-ai dat petale să-mbrac, ci numai pleava?

 

PSALMUL DE CHEMAT LA CINĂ

Căzut în timp, adesea, de mine-mi este silă!

Pe unde ridicarea de n-ar fi ora strungă?

Și totuși nu spre zboruri ne-a fost urzit argila?

Iar spinul de la roză nu e făcut să-mpungă?

Timp, spațiului - lumina? Atunci luminătorii,

Până în ziua-a patra, de ce întârziară?

Nu mor c-așa-ar vrea lutul sub huruitul morii

Și nici măcar că osul e ruginit de seară,

Ci-n toate văd chemarea cojindu-se de farbă!

Nu poți să minți că dorul și-n Tine-nfige ghimpul;

Te simt ca-n iezer cerbul vrând foc din chip să-și soarbă.

Ți-e foame de-nceputuri? Ia! Frânge-n mine timpul,

Miroase ca stigmata, gust sfânt sărat de mare:

De ce n-am șase aripi să-ți dau o-mbrățișare?