POEZIE: Florentin Streche

Născut în Bucureşti, la 26 octombrie 1982, licenţiat al Facultăţii de Litere, Secţia Bibliologie - Universitatea Bucureşti (2006), masterand în domeniul „E-government în administraţia publică” (lucrarea de disertaţie: „Politici e-government în societatea informaţională”, 2007) şi în Studii Culturale Europene - „Cultură şi politică în context european şi internaţional” (lucrarea de disertaţie: „Cultură şi mentalităţi europene în Secolul Luminilor [secolul al XVIII-lea]”, 2013). Redactor on-line la diverse site-uri culturale. Are poeme cuprinse în antologiile: „Infinitul iubirii”, „Suflet românesc” - Grupul „Arta conversaţiei”. A participat la evenimentele „Poeții cetății”, „Cenaclul de seară”, Club Art „BOEMA 33”. 

Eli, Eli, lama sabactani
Un om se ridică în picioare
grăbit pentru ultima încercare.
El merge singur pe dalele
din oraşul care tace,
şi dispare departe
de orice suflare.

Un om se plimbă agale
cu o cruce în spinare,
ce şi-a pus-o pentru oameni,
dar ei nu-i mai vin în cale,
căci au plecat din cetate,
pe rând, sute de mii,
milioane, miliarde!

Un om îşi trage crucea
ca pe o haină grea,
de culoare neagră,
se opreşte înc-o secundă
pentru ultima întrebare:

Eli, Eli, lama sabactani?
Eli, Eli, lama sabactani?
Eli, Eli, lama sabactani?

Oare când ne vom întoarce cu toţii,
cu inimile curate în oraşe,
să ne trezim până la ultimul,
şi să mergem pe munte
cu vieţile noastre,
să le batem în cuie
până va curge sânge,
şi ne vom cere iertare?

Mama
Nici o femeie mai bună
și mai frumoasă ca tine,
căci iubirile de carne trec
precum ploile de vară,
când vin adesea marile furtuni
ce se sting în raze de soare.

Dumnezeu a zâmbit tăcut,
în truda Sa de bucurie și durere,
să facă din oameni, speranțe,
oameni cu năzuințe înalte,
să fie deopotrivă Mamă și Tată,
apoi, în nevăzut, mărite icoane.

Când va veni acel amurg,
Fecioară mamă, să rămâi
ca o pasăre tainic cântătoare:
o lumină stăruitoare în zare
ce cânta-va în al meu văzduh
melodii blânde peste gând!

Și-atunci voi ști că nu e bine
și nici sfânt când băieții plâng...

Mântuire
Se rătăcesc milioane de oameni
în fiecare zi din anotimp,
iar copacii parcă tremură de frig
și Cerul se-ncruntă în culori de gri.

Undeva, în nevăzut, se naște o lumină,
care pâlpâie blând în orice inimă,
pe străzi cei născuți primesc păcate,
iar senescenții strigă disperați „Amine“!

Singurul păcat străin de carne e iubirea,
atât de miraculoasă și fără termen de amânare,
dar, vai Doamne, nu ne părăsi în lut,
și vino degrabă pentru cea din urmă salvare!

Se irosesc suflete blânde în fiece zi,
pentru că ucidem, în neștire, iluzii,
cămășile de pământ vor fi iar albe,
când din zări ploi calde ne vor mântui.

Puer dolorosus
Eram mic şi mă rugam
să nu-l mai lovească,
eram mic şi nu voiam
să tacă atât de îndurerat,
eram mic şi plângeam
cu lumea pentru Nevinovat.

Eram mic şi l-am văzut
mergând pe acelaşi drum,
eram mic printre cei mari,
jurând că nu voi plânge iar,
dar am izbucnit şi mai tare
când i-am văzut spatele
căzut pe asfalt,
cu spinii pe cap,
scuipat şi neajutorat.

de ce-am plâns toţi atunci,
iar acum ne-am făcut mari,
osteniţi în voluptăţi amare,
aruncându-ne vieţile relative
ca nişte jucării dezmembrate?

eram mic de tot şi plângeam cu foc
nopţi şi zile, neştiut, ca să fiu om!

Cum se nasc visele
când lumina zilei pâlpâie în asfințit
foarte adânc în tine se nasc visele
ca să te poți legăna cu trupul liber
să-ți lași sufletul să înceapă o călătorie

și nu poți să-ți amintești că ești tu însuți
faci un legământ cu eternitatea ta
îți rezemi gândul de o stea strălucitoare
și îți lași însoțitorii să te păzească

în vremea asta zâmbești și lăcrimezi
de plecare și pentru un dor profund
în partea cealaltă a respirației
unde timpul nu începe vreodată

și așa se nasc toți cei care iubesc
cum se nasc toate visele
cu blânda promisiune de a nu uita
că ei sunt tot ceea ce au visat