Poezie: Florin Dochia

Florin Dochia s-a născut la Câmpina, în anul în care secolul trecut împlinea 50 de ani. Are o fiică şi patru nepoţi care locuiesc la Londra. Din 1968, a publicat poezie, proză, teatru în câteva reviste din România, iar în 2003 a debutat editorial cu volumul de poezie „Geometria singurătăţii” (Premiul Opera prima al Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”). Au urmat alte volume de poezie: „Grădina de hârtie”, „Conserva de fluturi”, „33 - piatră, pasăre, duh”, „Şarpele dezaripat”, „Cântece pentru ştergerea umbrei”, „Elegii de pe strada mea”, „Elegiile căderii”, „Orb pe mare”, „Ferestre spre lumea interioară”, „Cântece pentru Inanna / Chansons pour Inanna (ediţie bilingvă, cu Laura Şerban) şi volume de nonficţiune: „Puterea lui Don Quijote” (interviuri), „Prins în lumea cuvintelor”, 1, 2 şi 3, „Stare de lectură”, „Fenomenul K şi alte privelişti literare”. Este membru al USR, preşedinte al „Societăţii Scriitorilor Prahoveni” şi iniţiator şi redactor-şef  la „Revista Nouă” & „Urmuz”.

Spre sine se

Se dedică lui Rainer Maria Rilke

De Tine mi‑e milă de mine mi‑e teamă

că am să Te uit când eternul
                                            mă cheamă

şi singur vei fi undeva‑n Univers

pierdut ca o lacrimă‑n timpul invers

pierdut ca o lacrimă pierdut la o vamă.

Nu ştiu dacă pragu‑l vei trece cu mine

în juru‑mi deşert e şi cine‑mi va ţine

această plecare păstrată în semne

zgâriate pe pietre, încrustate în lemne

de cruce ce vine durerea‑Ţi s‑aline.

De Tine mi‑e milă şi dor va să‑mi fie

de lumea ce‑ai închipuit‑o ca să mă ţie

ca să mă bucure şi să mă‑ncerce  

                                                  mereu

cu întrebări fără răspuns cine sunt eu

cine eşti Tu. Întoarce‑mă pe mine mie.

Să zbori unde

Doamne Ţi‑au crescut aripi până la pământ

numai eu le văd şi mă înveştmânt

în lumina umbrei Tale în ploaie

                                            şi în vânt

Tu mă aperi cu ele de focul mistuitor al păcatului eu Te cânt.

Esenţa zborului de la Tine

                                    am s‑o deprind

chiar de n‑ai zburat niciodată

                                  am eu un colind

de folosit când eşti suferind

e o rugăciune de murmurat când

                    stelele se iţesc scânteind.

Ai aripile până la pământ până

                      în grădina mea în floare

până la inima mea care a visat

                              totdeauna să zboare

ai să mă înveţi zborul Doamne sau

                              căderea mea viitoare

va fi în haos nu va fi în soare

arzând ca o pasăre pierdută de stolul                                      

                               ei pierdută în zare.

Se spune că

Tu cel mai bine ştii să taci.

De ce ai vorbi cu oarecine

când ai adus deja Cuvântul

                                    pentru mine?

Am vrut să‑Ţi dau în schimb un vis

la sărbătoarea Ta de fiecare zi

dar am găsit doar un coşmar

căzut demult dintr‑un amar

                                     vechi paradis.

N‑ai cum să ştii,

n‑ai cum să faci

vreun gest.

Tu ai să taci

‑ infernu‑i fără rest -

şi‑ai să aştepţi o rugă iar

din alt vechi paradis amar

să se înalţe ca un fum

dinspre atunci înspre acum.

E un dincolo de Tine

de care lumea mea se ţine

din care mâine încă vine.

Tu ai să taci eu am să spun

Până când soarele‑mi apun.

Tot făcutul

Ai scris cu duh în trupul meu plăpând

o lege, o iubire, o cale şi un gând,

ai scris şi ai plecat în alt eter

să faci să nască stele care pier

de dorul tău alcătuiesc scripturi

de dorul tău din lut făpturi

ce n‑au să zboare tot croiesc

şi sper cu suflul meu să cresc

la pieptul lor aripile plăcerii

când sunt din nou în floare merii.

E somnul greu lângă absenţa ta

şi e tăcerea şi mai grea şi ea

dar eşti aici şi‑atuncea când nu eşti

că‑n mine are casa ta fereşti

din mine lumea largă o priveşti

cu mine pui în toate câte‑un rost

cu mine legi ce este de ce‑a fost

şi ce va fi ascunzi în clipa când

eu vin pe lume gol şi ud plângând

mă‑mbrac în răni ca Iov şi vând

portretele‑n cenuşi ale durerii.

Distopie

Încă se moare din timpul vieţii

încă se moare fără vreun rost

scrie cu sânge pe toţi pereţii

a fi e acuma ce nici n‑a fost

Se plimbă morţii pe bulevarde

se ţin în braţe pe bănci în parc

vorbesc întruna şi toate par de

ţintit cu săgeata scăpată din arc

Dar corzile‑s rupte şi nici nu mai sunt

în tolbe săgeţi şi speranţe în noi

degeaba‑n apusuri am să mă‑ncrunt

degeaba visa‑voi că ieşim din noroi

Doar tu pradă vie şi castă iubito

alergi prin poieni şi te cântă poeţii

eşti hrana eşti apa pe care‑am sorbit‑o

la ceasul plecării‑n regatul tristeţii.

Despre cădere

mi‑ai spus că oricine poate fi doborât oricând

că toţi sfinţii Tăi au căzut înainte de a se sfinţi

că toate poveştile fericite
                              încep cu o cădere

că nu există înălţare decât după                                      

                              o prăbuşire inevitabilă

mi‑ai spus când mă bucuram de

                              vârfurile munţilor

care se zăreau în marea de sub mine

când mă bucuram de norii care

                        mă îmbrăţişau moale

ca un veştmânt de apă.

a trebuit să mă agăţ cu privirea

                                   şi cu unghiile

de visul din care mă expulzai

                              cu atâta cruzime

TREZEŞTE‑TE ai strigat la mine

TREZEŞTE‑TE ŞI CAZI ai strigat

                                            la mine

ai strigat la mine şi m‑am trezit

                                            din cădere

m‑am trezit ca să mă opresc o clipă

şi să Te întreb: până când?

până când privirea mea se va pierde

                              în privirea abisului?

până când Tu vei fi paznic de far

                                            la marginea

unei mări nesfârşite în care eu cad

                                     iarăşi şi iarăşi

ca o corabie care nu se mai

                                    scufundă odată

ca să plecăm mai departe însoţiţi

                              de animale marine?

până când?

o vreme răspunsul tău s‑a lăsat

                                            aşteptat

cădeam şi cădeam şi cădeam şi

abia în clipa în care totul părea

                   să devină o mică înălţare

am auzit gândul:

până când în locul tău va rămâne ceva ce nu poate
fi doborât.

Chip cioplit

Te‑agăţi de ieri cu ghearele, cu dinţii,

inevitabilă gimnastică a morţii,

un antrenament cotidian, la căderea serii,

la căderea frunzei, la căderea în păcat,

din păcat în păcat, pe calea spinoasă a mântuirii.

Eşti liber, liber, mai liber nu se poate,

în colivia ta Ţi‑am pus de toate,

în trupul Tău eşti cam stingher,

Ţi l‑am umplut cu lacrimi, cu mister,

cu bucurii Ţi l‑am umplut…

nu‑Ţi place? altul n‑am avut…

Te‑agăţi de mâine cu ghearele,

                                            cu dinţii

Te‑agăţi de lumină şi de întuneric

din universul infinit şi sferic

de ce arunci ca o sămânţă stearpă

                                              sfinţii?

de ce râvnita pace n‑o aduci?

e umbra Ta o amânare doar?

e o minciună necesară?

vorbele Tale adevăruri par

şi eu te cred şi mor

visându‑Te‑mbrăcându‑mă cu har.

Un plin de gol

Când m‑ai făcut

ai uitat în mine

un gol

ca o minge de ceară

fără fitil de bumbac

să mă pot aprinde

pe altarul cărnii mele strălucitoare

Acum ne privim prin acelaşi ochi

Tu dinspre albastru

eu dinspre verde

Tu mă laşi să te las trupu‑mi în zare se pierde

într‑un apus lipsit de culoare.

Aş mai putea să te privesc dintr‑o

                                            fotografie

pe care Tu ai purta‑o la piept

când pleci la războaiele cu

                                   materia neagră

dar e seară târziu

şi privirea‑mi de abur cuprinsă

se cufundă în golul în mine uitat

ca o minge de ceară inertă

rostogolindu‑se din păcat în păcat.

28 martie 1950. Până la capăt

În jurul Tău o ceaţă de aur

în jurul meu sentimentul sfârşitului

tu vii cu lumina eu mă prefac în faur

cu tăişul cuţitului.

Este marţi înainte de zori

când deschid în urlet ochii spre lume

secolul se‑mparte la jumătate

se repară ce se mai poate

se spală de răni ca de umbre străine

strig: mamă, de ce m‑ai adus pe mine

ca să salvez lumea de durerea de sine

când nici pe mine nu mă pot salva

                                              de ruine?

E drept aş vrea să simt că Ţie‑ţi pasă

şi nu‑i pustiu de Tine‑n casă

că‑Ţi pot fi gazdă de rătăcit vei fi

pe înspinatele cărări pustii

să bei de sete‑ţi este eu Ţi‑aş da

aş vrea să nu‑mi mai fie noaptea grea.

Mă mai desfăt de chinul

                              acestei înserări

privesc în urmă viaţa cum s‑a dus

neobosit, mă‑ndrept înspre apus

singurul vis între deschise zări.