Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Geo Vasile

POEZIE: Geo Vasile

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 07 Oct, 2020

ANXIETATEA LUMII


Lipsită de lumină, zăpada ce te-a nins nu se zărește, 
sub o tunică de dominican una sau două stele
ți-aduseră mesaj pe-o frunză-nscris c-un os de pește
în limba tumorală intrat în circuit până-n plăsele.

Furgoanele tot cară sânge ceresc curs din securea lunii,
ți-ai pus pe-al vieții hematom mătănii în formă de petale,
binecuvântă, Doamne, în roșu transparent, anxietatea lumii,
ascunsă de-evantai, să nu-i vezi coapsa baletând pe dale...

Te arde chiar zăpada, chiar și gheața, interterestră-gură 
a sângerării, a plânsului când speri că totul va fi bine:
renaștere ca-n amnios în iezerul la sud de sine și Ninive.

Speranța era verde, și inimi desenai la scala - do solemn
al răsuflării, stindardul biruinței ivea heraldicul îndemn,
și flacără, și vremea, și floarea, secundă - tot mai pură!

 

ROUA-NSÂNGERATĂ


Îndoliate siluete depravate precum o epocă străpung 
perdelele, spun că sunt menestreli înrudiți cu ardoarea, 
poartă ascuns în ei Verbul, răstignirea-nvierea precum 
perla în stridie, ştiu pe de rost poemele luminii, paloarea 

lunii, amintind de chipul tău cenușă de proaspăt deshumat,
fraze tocite se revarsă din el pe străzi ca mareea lagunelor, 
a început numărătoarea inversă a zilei și nopții tale, exilat, 
rămâi ca roua-nsângerată în memoria feminină a dunelor.

Așa fi-va sfârșitul când o să fii scos pe umeri, din biserică: 
- mai bine să se-audă un ropot de aplauze urmat de-o poezie, 
pe-nfrigurata pleoapă a sicriului vor scheuna buchetele de erică.

Viersul privighetorilor va face potirul cerului să dea pe-afară,
ofranda de angiosperme și-esențe tari, cum într-un tratat de erezie,
concava existență-avută prin lobul temporal în poza ta precară.

 

DECOLORÂND CHIAR MAREA


Scăpărătoare-s hematiile din să trăiască 
cenușa din dezastre îneacă notele de canto,
gazata noastră amintire dă să nască
perle pentru biruitorii pe mare la Lepanto.

Seceri mecanice pe-orbite de comete deshumate,
albi cenușii cocori stelari migrând spre lună,
te-arunci în val vărsând preaplinul de carate,
decolorând chiar marea în spume de nebună.

Un bloc de sare cristalizat, luminiscent pe plajă,
dă la iveală scrisori de-adio semnate de-necați
ce se întorc pe seară în stoluri de rumoare...

Se-aude rugăciunea de la taverna - „A mării vrajă” -
în amintirea celor fără de mormânt, plecați
sub anabasice rafale, sfințindu-le prin vânt cărare...