POEZIE: Maria Anastasiu

Măsurătoare
Zadarnic mai cutezi, pizmașă mare,
să te măsori cu noi în nesfârșire,
că, dac-ar fi să curgem în neștire,
nici timpul n-ar putea să ne măsoare.

Pe tine Duhul Se purta în boare –
în noi Se face chip și-asemuire,
dar, vai, căci astăzi ne-am ieșit din fire
și firea însăși de ocară pare.

Ce nu e înger, dar nici fiară nu-i 
îl arde carnea și iubirea-l doare –
contemporani păcatului dintâi 

și trecători ca valul care moare,
dar numai Dumnezeu pe Crucea Lui 
ne e cu-adevărat măsurătoare.

Asemănare
Și știi și tu că vine ziua-n care
nici mama n-are să te mai cunoască –
așa se-aprinde timpul ca o iască
și ce e val ca valul cică moare.

În ziua-aceea, la un mal de mare,
cu unda ce-a murit de bătrânețe,
se schimbă tot la față, fețe-fețe,
și nici a om făptura nu mai pare;

Nici chip având, nici urmă de noblețe, 
ne pierdem lustrul trecător cu care 
mimam cândva divina frumusețe;

Iar Dumnezeu, în marea Sa splendoare,
sub Chipul nimicit de bătrânețe,
abia atunci Se face-Asemănare.

Sonet sonetului
Aceste plete de onix ca varul 
și ca o rimă albă se vor face,
de-aceea marea de pe-acuma tace,
căzând pe-un gând mai rece ca ghețarul.

Mai curge câte-o rimă la soroace 
și s-a-necat cu litere tiparul,
iar versurile, ce le-am scris cu carul,
pe gânduri stau și ele ca pe ace.

Sonetul nu mai are căutare
în el splendoarea veșnică să fie, 
căci timpul nostru l-a ucis, se pare;

Doar Dumnezeu – nici timp, nici veșnicie –
deșartă iar asupra lui suflare
și versul mort se face carne vie.

Cerneală
Și iarăși mările le iau la pas
și vântu-l beau, bucată cu bucată,
ca viața mea, pe jumătate moartă,
eternă pomenire să o las.

Oricât aș scrie, va veni un ceas
când versul meu va deveni odată 
o mare tulbure, demult uscată,
din care nici uitarea n-a rămas.

Ne șterge timpul și de nas ne duce,
ci-n Cartea Vieții pana nimănui
un rând măcar nu poate să apuce;

Și nici cerneală pentru dânsa nu-i,
dar Dumnezeu, jertfit cândva pe Cruce, 
ne-a scris în Ea cu sângiurile Lui.