POEZIE: Mihaela Aionesei

lumină vie
încearcă-mi Doamne ușa
și vezi cât de aproape
e respirația mea de mâna Ta
mi-e tare dor să intri
pe furiș în casa mea
lipește-Ți măcar tâmpla
de tocul din cerdac
și voi simți că ești
mai mult decât absența
batjocoritoare care-mi
atârnă la fereastră
capete de miei sfârtecați
și eu nu mai știu
dacă sunt ei sau fiara
care-mi adulmecă spațiul
până la cea din urmă
umbră și voință

încearcă-mi Doamne ușa
aprinde-mi crinii
fă din ei povești
și adoarme-mi zmeii
în care cred și mă trădez
ardere cu iz de mir
să mă revărs în cenușa
unde o vrabie se bălăcește
în lipsă de apă

fă-mă Doamne spaimă albă
înrămată în icoană
ca atunci când îngrozită de rotile
mi-era teamă să n-ajung azil
dus de viață în cărucior
și când te vei apropia de mine
fă-mă Doamne să nu-mi fie teamă
de a Ta lumină vie

pe creștetul inimii
mă închin/ tai/ tac și desfac
mătăniile curg deșirate
de gândurile negre ale unui păgân
căderea lor face sfinții să se cutremure în icoane
teama își întinde brațele
strânge pereții bisericii
aproape aud tremurând mâinile
trudite la înălțarea ei
umbre nefiresc de ghemuite ies alergând
nu mă întreb cine sunt
nici atunci când zidurile se prăbușesc
și lacrimi spășite se înghit una pe alta
lăuntrul își micșorează adâncul
în care se clatină uneori starea de om
ceva strălucitor se apropie
alungă celulele smintite
care fac sufletul să se lepede pe drum
și umple dinlăuntrul cu apa de ploaie a trecătorilor
ia vorbele și le face scrum
vorbele -
aceste animale avide
înnebunesc sângele până la delirium tremens
în care tăcerea-i o sabie cu două tăișuri
ascute îndoieli pe trupul frânt

mă închin/ tai/ și desfac
înainte să stau în fața unei răni linse de viermi
până la uitarea de sine în sine strig
 - Doamne, vino, Doamne
fă semnul crucii pe creștetul inimii
din hăuri mă ridic
și merg fluierând un psalm mai departe

surâd cu urme de cer 
pe picioare
...și ce dacă trec dincolo
azi, mâine sau poimâine,
nu-mi pare rău.
în ieslea mea toți mieii sunt acasă
chiar și mioarele rătăcite s-au întors
de sub zăpezile roz
și-s gata de drum.

înainte de-a pleca
Îi voi cere lui Dumnezu să aibă răbdare
cum am avut și eu
o coală sinilie să-mi dea
și-un copac să pot scrie ultimul poem
în cerdacul mirosind a gutuie
și tămâia atâtor morți
care prea repede m-au adus
aproape de pragul tăcerii.

nu știu câte păsări voi scufunda în cer
de-atâtea lacrimi rămase pe pământ neplânse,
dar îmi voi da sufletul simbrie și voi chema
doi, trei heruvimi să îndesăm în gura de sac
holda de mărăcini neculeasă,
pe nimeni să nu împiedice urma mea
și când socotelile vor fi încheiate
Îl voi ruga pe Dumnezeu să dezlege cerul –
cearcănul uriaș se va lăsa agale
peste pleoapa mea de liliac înflorit,

să fiu altceva decât umbră mi-am dorit. atât.