poem sub acoperire… Dan Anghelescu să te adăpostești/ în ființa unei/ interogații când puterea/ ascunsă a tuturor/ întrebărilor îți lasă/ odată cu toate spusele/ lor ceva/ aducând cu o/
POEZIE: Mihaela Aionesei
să terminăm poemul
acesta început în doi
lăsându-L pe Dumnezeu
între noi ca un strigăt
de ajutor răstignit
de la pământ
până-n cer
*
a trecut vremea când
puteam întoarce marea din drum
puteam opri valul
puteam înfrunta furtuna
și iarba înaltă o puteam cosi
cu vârful inimii
a trecut vremea când
munții se puteau da
la o parte cu câteva șoapte
a trecut vremea
și Dumnezeu a trecut
pe lângă noi
cioburi de lună au rămas
să ne strige numele
dintr-un glob spart
*
trupul s-a mutat într-un iglu
poate pentru a conserva
partea de inimă neatinsă
acolo unde un Dumnezeu viu
își bea cafeaua citind
ziarul de dimineață
fix la ora șapte
și așteaptă
ne așteaptă să-i fim…
*
la fiecare colț de stradă
o umbră de piatră se arată
îmblânzește lătratul câinilor
întunericul minții
croncănitul ciorilor
ce au pus stăpânire pe viață
numai inimile oamenilor
rămân cele mai frumoase
sfere de piatră
în care nici o lacrimă nu încape
atente la bătăile pe minut ale lumii
uită să se mai joace
de-a copiii
de-a sufletul
*
adevărul stă în ochii
larg deschiși
ai unei bufnițe albe
o mare de nimic pândește
sămânța aruncată
în mijlocul mulțimii
pământul devine îngust
o potecă prea mult disputată
o vale de lut
în care nici morții
în morminte
nu mai sunt acasă
nu știm cine va număra
într-o zi lacrimile pruncilor
nici cine va mai țese plânsul
mamelor cu fir de borangic
în pânza timpului
o femeie cu chip de abanos
își ascunde
între falduri de fum
râsul isteric și coasa
iar noi suntem departe
tot mai departe
de Dumnezeul dumnezeilor
*
încolăcit în jurul pământului
ca un șarpe - timpul
își arată colții
planetele se împrăștie
stelele fug speriate
de dronele ce cad
în fântânile din care
încă beau oamenii apă
sălbăticiunile ies din păduri
să întâmpine viața
șoselele sunt cele mai aspre
capcane ale morții
degeaba Dumnezeu stă
cu șevaletul în față
și pictează în fiecare secundă
un loc cu verdeață printre
strigăte și rafale de gloanțe
degeaba în păduri
până și frunza
murmură odată cu îngerii
psalmii
solzii unor timpuri
barbare acoperă iarba
cerul se îndoaie
de atâtea poame negre
și pucioasă
oamenii uită să salveze
veșnicia secundei
ce li s-a dat
într-o traistă
*
duminica-i un fluture
își întinde aripile
peste sfera de foc a lumii
pentru a salva mieii
din mijlocul lupilor
în timp ce Dumnezeu
osândit într-un metru
pătrat de iarbă
veghează la bunul mers
al sufletelor spre strană
acolo unde sfinții
laolaltă cu îngerii cântă:
Slavă Domnului! Slavă!
…și eu - un fir de praf
căzut din icoană
lângă pleoapa Lui
până la pierderea
ochiului de lut
zbătându-mă
*
zic să terminăm
mai repede poemul
acesta început în doi
lasă-mă să iau
eu crucea
Tu mergi agale
înaintea ei.