Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Mihaela Roxana Boboc

POEZIE: Mihaela Roxana Boboc

Data: 27 Mai, 2020

Mihaela Roxana Boboc s-a născut la 19 mai 1982, la Buzău, este licenţiată în Marketing (2005), având şi masterat în acelaşi domeniu; absolventă a Şcolii Populare de Artă din Galaţi, Secţia Pictură (2008). A publicat mai multe volume de poezie: „Vers și culoare”, Grinta (2010); „Poemele Ioanei”, Lorilav (2010); „Cel mai frumos cântec vine pe furiș” (coautoare cu Tudor Cicu), Rafet (2015); „Șevalet cu epilog”, Rafet (2016); „Silabe orfane”, Rafet, 2016; „Spovedania oaselor”, Grinta (2017); „Terapia ploii de chihlimbar”, Clubul Mitteleuropa (2019). Este coautoarea romanului „Tătăruşca” (împreună cu Tudor Cicu), Eliteratura (2016). A primit numeroase premii la concursuri literare naţionale. 

 

Poemul bun

 

Un poem bun trece prin tine și te lasă

cu buzele arse

te lasă flămând și gol

un poem bun nu te hrănește, nici te adapă

te face să-ți fie dor

să tânjești după Dumnezeu

să spui cerului pământ și să pui semințe

de unde să rodească cuvinte

în crengile lungi de așteptare

mi-e dor de poetul care a scris

și a trăit să vadă

muza înflorind la celălalt capăt al iubirii

adaug o ploaie punctului

îmi sărut dorul pe frunte

și aștept

furnicăturile din palme

poemul bun

poetul

setea

tot ce-ți dă viață

brațele întinse peste câmpia ca un văl alb

credința, o mireasă iubind durerea din sân

când dai drumul iubirii

și ea se întoarce precum un roib sălbatic

îmblânzit de lună

mi-e dor de poetul care trăiește

precum în cer așa și pe pământ

poem după poem

arde pielea cuvintelor

o singură rană

Hristos răstignit

în mijlocul nostru

poemul bun

singurul poem

mușcând din veșnicie.

 

și dincolo ar zâmbi Dumnezeu

 

suntem la doi ani și două luni distanță

de noi

suntem la capătul promisiunilor

la capătul nervilor deșirați în aceste zile

în care ne izolăm

de ceilalți

de noi înșine

pe Dumnezeu nu-L putem izola

în nici o celulă

nici să-L primim în anticameră

El intră prin ușile încuiate

dar eu deschid fereastra

larg

să intre soarele

auzi cum cad fricile de pe streașină

într-un pocnet surd

pisicile se întind după căldură

fără legătură cu acest haos

deschid cartea de poezie

a spovedaniilor mele

citesc cu voce tare un poem

ți-l trimit

să mă auzi cum te iubesc

mereu pe alt glas

suntem la capătul a tot ce ne-a rămas

când închidem ochii și iubirea

se desface

din poleială

cu mâini de copil

așa te ocrotesc în palme

să nu sting vreo clipă candela

deschid ferestrele și bat în geam

ca și când mi-aș deschide sufletul

și dincolo ar zâmbi Dumnezeu

ai zâmbi

la capătul acestui poem

la doi ani și două luni distanță de noi.

 

Pe Tine

 

Pe Tine Te lăudăm

de la Buzău spre Maramureș

leagănul poeziei mele

o singură inimă

azi, când pădurile ard

și copiii ne plâng în vene

când ploile se zbat în cochilii de melc

și claustrofobi de sens

coborâm în salina durerii

azi, când pierdem și regăsim

respirația în genunchi

la picioarele Crucii

azi, la moara cu apă sfințită în dor

de la un capăt la altul

hotar în hotar

o singură limbă

vorbită și plânsă

niciodată uitată

 

Pe Tine Te fericim

Maică în ochii blajini ai Iubirii

iubirea sfâșiind zarea

îmbrăcată în straie de lut

o singură suflare

și omul se mişcă în raiul

ca o promisiune pe care nu o vând

nimănui

nici viselor închinate

cu fața în perna translucidă a fricii

așa Te mărim

și chipul din icoană

zâmbește imperceptibil

mâinii mele drepte

care atinge și doare.

Nu mai sunt eu

înăuntrul cochiliei

doarme poeta

cu fața spre răsărit

ca toate poveștile țesute

din poala raiului

alunecând tiptil

până devenim una.

 

 

Omul din om vindecă

Priveghez în orele mici

pașii mă poartă spre mâna sfântului

la intrare copiii adormiți pe trepte ascultă

poveștile direct din rai

lăcrimez, frumosul doare

până la ultima împărtășanie

nu mai sunt eu

cea care umblă prin lume

mă agăț cu amândouă mâinile

de racla sfântului

ating fruntea de lumină și văd

tot mai clar

cum poezia lucrează și inima nu doarme

nu mai doarme nimeni aici

părinții veghează la căpătâiul copiilor

le ating din când în când frunțile

îngerul coboară și tulbură apa

omul din om se vindecă

ies din mulțime și plâng

cu fericirea tremurând în cămara în care, Tu,

locuiești fără anotimp.

 

Spovedanii pe frunze

cum să-ți cer înapoi ceea ce Tu mi-ai dat

fără să cer

să-ți scriu spovedanii pe frunze

când Tu îmi înfrunzești în gând

Te simt în palma care mă strânge cuib

și rog amurgul să mă ducă spre dragostea mută

lângă mine pictorul îngenunchează

și rugăciunea lui îmi gâdilă fruntea

cercetând m-a certat Domnul

dar morții nu m-a dat

nu m-a dat.

Tac și mă rog

pentru femeile care pierd și se ridică

pierd și plâng

pentru sora mea

și toate viețile îngropate sub călcâi

ce aș putea să-ți spun și Tu să nu știi

mă așez pe covor

a nins cu fulgi răzleți azi

a nins prin gene

străzile se mătură de ultimele semne de sărbătoare

poți curăța în suflet

să auzi zăpada topindu-se

cristalul plângând pe pereți

nu iau înapoi nimic

nimic al meu

de împrumut

visez alb și sângele minte că n-a văzut

pasărea cu ciocul roșu

cântând la fereastră.

Întorc capul spre pictorul îngenuncheat

spre tabloul din tablou

spre viața ca o ramă decupată

în hârtie

dacă îi mângâi mâna dreaptă

îmi intră în inimă un ghimpe

scrijelesc cerul

cu dinți de lapte.

 

Lecția de poezie

 

Trei file din noiembrie

trei muze triste la mormântul tău

trei vămi peste care poezia trece

cu lecția învățată pe de rost

recit vers după vers

și pasărea oprită din zbor își rotește capul

ochiul ei golit de orice grijă mă privește

simt timpul alunecând din dicționar

nu mai definesc nimic

al meu

Am prins frunzele de arțar în palma stângă

simțeam sângele lor

arzând în încheieturile pământului

sunt bine

este primul an când nu mai aștept semne de dincolo

să plec din lume cu lecția învățată

primul an în care te iubesc pe de rost

așa cum îmi ești

moarte și călăuză

ridicare și cădere

primul an când îți aștept fiul

să mă îmbrace în haina albastră

a iertării.

 

Lucrurile care nu se spun

 

Ești bine, părinte?

Am îmbrățișat o durere

și soarele creștea în piept

deși nici ziua nu devenise mamă

nici noaptea se apropia tiptil

doar visul prins în cuiul inimii

își mișca ochii,

de când îmi sunt

și părinte și copil

fără leac

lucrurile care nu se spun

se pritocesc

până când limpezi de sine

încap în Dumnezeul răstignit în icoana din colț,

nu știu dacă verile dospesc cuvinte

doar cerul se bucură ca de-o maică

adormind pentru lume.

 

Ești bine, părinte?

Mai crești copiii blândelor dureri

ca și cum ar fi ai tăi

mai vii spre mine cu pasul gol

în liturghia dimineții

să bați pe umăr timpul,

prietenul orfan

cu ziua niciodată mamă

și noaptea smulsă din cuibar;

simt oasele sfinților cum se adună laolaltă

într-o singură făptură

și lucrurile care nu se spun

cântându-se la asfințit

într-o singură durere

prohodită.

 

Ești bine, părinte?

Mai pictezi pasteluri pe înserat

când toamna coboară în sân nemângâiată

jumătate de lună peste jumătate de iubire

și copacii cu crengi golașe

ating cerul din care, rând pe rând,

păsări mici și albe,

speranțe injectate cu morfină

coboară în vene

coboară tu,

înainte să ne prindă dimineața

desenați pe hârtie;

Nu ține toamna în loc

intru în octombrie cu pielea arzând

șoptesc brațelor cuvinte de alin

mă răstignesc pe durere

și lemnul ei tare doare până la os.

 

Ești bine, părinte,

cum n-ai fi vis în plin amar

deschid palma

culeg rămășițele zilei și le îngrop

craniul cuvintelor plesnește ca un dovleac copt

odată cu iubirea.

 

 

 

O lume de tină

 

Schițez punți fragil construite

din pământ și apă

din memoria degetelor orbecăind

m-am trezit

neștiind dacă visele sunt de cleștar

sau apa adâncă îngheață sub poduri

văd o femeie pășind între maluri

poartă încă lanțul

te poartă de la un capăt la altul

curge un cântec despre viață și sete

despre Iisus și pietre,

Dumnezeu este acolo unde n-am construit nimic

pe un coridor lung iubirea aleargă

când bocetul lumii este o năframă

legănându-se pe umerii goi

doar vocea ta urcă-n plămâni și prin coaste

două cioturi de aripi rămase de strajă

îi duc femeii o cană cu apă și vin

zâmbește și lanțul se rupe

pe drumul spre Ierihon

un orb vede

oamenii așa cum sunt

ce curaj

să plimbi amintirile de pe un mal pe altul

și dezrobite să alunece oarbe

Azi Iisus vindecă un om cerșind

o fărâmă de timp prin cristalinul mort

dar sufletul viu

precum iubirea femeii și apa din cană

și vinul vărsat din rană

azi punțile dorm

unite în lumină

o lume de tină își leagănă fiii în orb.