POEZIE: Monica Pillat

Poeta, prozatoarea și memorialista Monica Pillat s-a născut în București ca fiică a prozatorului Dinu Pillat și a istoricului de artă Cornelia Pillat, fiind nepoata poetului Ion Pillat și a pictoriței Maria Pillat-Brateș. A absolvit Facultatea de Limbi germanice, Secția engleză-română (1970); are doctorat în literatura comparată (1978). A fost profesor în domeniul literaturii engleze și americane, la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din București (1970-1972) și apoi la Catedra de literatură engleză a Facultății de Limbi străine, Universitatea București (1973-2005). A debutat cu volumul de poezii „Corăbii” la Editura Cartea Românească, în 1970.

SCRISUL
Cum toate sunt pe ducă,
Rămâne numai scrisul
Să-nchidă în cuvinte,
Ca într-o scoică marea,
Ce n-ar vrea să se piardă.

Cine deschide cartea
Se umple de ecoul
Unor trăiri strunite
În rime și în ritmuri
Ce le preschimbă-n muzici,
Iar ochii în citire 
Se-mbată de vechime,
Ca de-o mireasmă vie.

ELEGIE
„Unde ai vrea să fii acum?“
„În părul tău cu iz de fum,
În ochii tăi privind domol
Cum pleacă verile în stol.

O, de-aș putea să mă ascund
În ceasul cu capac rotund,
Pe care îl purtai cândva,
Aș face orele să stea,
Ori le-aș întoarce în trecut,
Ca să te smulg din nevăzut.“

„E prea târziu... și am uitat
Cum e să fii prins și legat
De-un singur chip, de-un loc precis,
Când poți să te desfaci, ca-n vis,
Și să devii nețărmurit.
Mai bine lasă-te condus
De timpul care ia sfârșit 
Și fii ca mine, de nespus...“

PSALM
Ia-mă de mână, Doamne,
Și ține-mă! Sub pași 
Mi-a dispărut pământul 
Și stau să cad în gol.

Deschide-n mine dorul
Să fiu cum n-am mai fost:
Ușoară ca petala,
Mlădie ca un nor
Prin care trece vântul,
Torcându-l fir cu fir,
Și-atât de străvezie,
Încât să-Ți poți vedea
În mine bucuria.

UN TEMPLU
Eu am văzut Cuvântul 
Care se-ntredeschide,
În noapte ca un fulger,
Tăindu-mi o potecă 
Printre nămeții tainei.

Cei care mă ascultă 
Și țin să mă urmeze
Ajung asemeni mie,
Cu mintea sfâșiată 
De sensuri necuprinse
Și-și simt deodată ființa 
Un templu în ruină 
Prin care arde Cerul. 

DOM
În aer nu tresare nici un înger,
Dar eu mă fac fundalul Tău de aur
Pe care ar putea să se arate,
Ca-n mozaicurile bizantine,
Dumnezeiasca Ta îngândurare.
Și, iată, împreună pe vecie,
Plutim în ochii celor care intră 
Să-și capete o clipă liniștirea, 
În așezarea noastră fără ziduri...