POEZIE: Nadia Urian

SFÂNTĂ MARIE
Ne-nchinăm, Marie, Fecioară curată!
Înspre noi, din ceruri,
Fă un semn, arată
Milă și scăpare, nădejde, iertare,
Spicul Mântuirii, Sfântă Născătoare!
Fii slăvită, Maică Sfântă,
Îngerii din cer îți cântă
Imnuri sfinte, de-nchinare,
Sfântă, Sfântă Născătoare!
Ești scăpare și nădejde,
Când dușmanii ne-mpresoară.
Gândul trist spre tine zboară,
Sfântă, Sfântă Născătoare!
La tine alergăm când suntem în nevoi,
Căci tu ești pururea alături de noi.
Ne-ntinzi la greu o mână de scăpare,
Sfântă, Sfântă Născătoare!
Ca o mamă-ndurătoare,
La toți ne găsești salvare
Și-n valea strâmtă de surghiun
La tine doar nădejdea-mi pun.
Privim la tine cu-adorare,
Sfântă, Sfântă Născătoare!
Și te rugăm ca-n ceas din urmă,
Să vii, tu chinul greu ni-l curmă.
Când sufletul va trece spre larga veșnicie,
Să-mi fii aproape, Născătoare,
Sfântă de-a pururi,
Sfântă Marie!
 

DOAR OM
Sunt iarbă, sunt fir, sunt cuvânt,
Sunt liniște-n depărtata furtună,
Sunt frunză și ram, sunt vânt ce adună
Speranțe și vise, renăscute în gând.
Sunt soare și rază, sunt umbră și frig,
Sunt o verde tulpină, ‘nălțându-mă drept,
Sunt dorință și vers, sunt cuvânt ce răsar,
Neliniști și zbucium dorind să îndrept!
Sunt de toate, dar OM sunt, doar OM
Și nu pot tot ce vreau, dar încerc,
Reușesc, eșuez, corectez,
Dar continui să-i dau
Cuvântului sens,
Împlinind și dorințe, și crez. 
Sunt iarbă, sunt fir, sunt cuvânt.
 

CINE CREDE
„Cine crede în zbor e stăpân peste zare“,
Cine crede în raze e stăpân peste soare,
E stăpân pe putere, cine crede în foc,
Îl atinge și-l stinge, nu îl arde deloc.
Cine crede în apă înțelege din șopot
Și răceala-i din gheață, îl ferește de clocot.
Chiar de-ncinge cărbunii, ca să scoată prin aburi
Din puterea cu care salvează, din valuri, 
Corăbii ce-n larg se izbesc mult de stânci
Și reface-n întreg ce cu vorba tu frângi.
Cine crede în lacrimi e stăpân peste râs,
Le găsește prelinse-n fântâni preacurate
Ce-s lucrate în stâncă și păstrate săpate, 
Ca apoi să se-adape și ciutele blânde 
Și vulturii-n zbor, ce pot să ne-ncânte,
Și mistreții pădurii, răvășind din pământul
Ce ține și hrana. Puterea n-o vinde:
O dă celui care mai crede și speră,
Că nu ține-n lanțuri puterea supremă,
Privește în sus de fiece dată
Și crede, și speră, dar știe oricând
Că nu e stăpân peste toate, convins că trăiește
Vremelnic, purtat doar de vânt,
Pe-al țărmului larg, pe-ntinsul pământ. 

ATÂT DE PUȚIN
Câte am vrut să știu și am aflat,
totuși, ce puține-am înțeles,
căci peste multe omul nu are putere
și toate sunt lipsite, fără sens,
când valul morții își întinde-n taină,
ca niște steaguri, franjurii săi reci.
Și mult mi-a trebuit ca să învăț,
și-atât de puține rămasu-mi-au în minte.
Căci orice coborâre are a ei urcare,
când Cel de Sus o mână îți întinde.
De la salvare până la prăpăd
nu-i decât o jumătate de mic pas
și-atunci începem să-nțelegem bine,
din toate, câtă fericire ne-a rămas.