Poezie: Nicolae Ionel

Scriitorul Nicolae Ionel s-a născut în 1944 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității „Al.I. Cuza” din Iaşi. A publicat 34 de cărţi de poezie, 4 de teologie, 3 de folclor, 5 piese de teatru, 18 cărţi de traduceri (tragediile lui Shakespeare, Vergiliu Operaomnia, Kleist, Psalmii, Basho, Igor etc.).
Referinţe critice: Al. Protopopescu, Regman, Doinaş, Grigurcu, Steinhardt, A. Pantea, Ştefania şi Marin Mincu, Paleologu, Lucia Cifor, N. Mecu, Dan Ciachir, Monica Lovinescu, Valentin Silvestru, Sorin Antohi, Ion Negoiţescu.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România din 1980.
Premii literare obținute: Premiul Uniunii Scriitorilor pentru dramaturgie (1984); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru poezie (1990); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi pentru poezie (1996); Premiul Salonului de Carte Iaşi (1997) pentru traduceri; Premiul Salonului de Carte Cluj (1998) pentru Aeneis; Premiul Fundaţiei „Cella Delavrancea” 1998 pentru Opera omnia.

Sonete

XIX
Credinţa-i cunoştinţă-adevărată,
neaflătoare şi nedovedind;
într-însa sunt cuprins şi o cuprind,
prezent în toate lumile deodată

şi-n toate fericirile-adiind
din tot ce-i existenţă.
Dintr-odată, -n abisul ei mi-arunc viaţa toată
şi, fără-ncredinţare, mă desprind

de propria fiinţă, de-nlumire,
de locuirea sufletului meu
şi, izbucnit din singura mea plasmă,

- iubire-a tot ce este-n lumi iubire -
lăuntrica-mi despic catapeteasmă
şi strig, văd, sunt, m-aprind în Dumnezeu!

XX
Nimeni, nimic nu-şi vieţuieşte sie,
nici steaua sus, nici firul ierbii-n lut,
ci bucuriei care-a spus „Să fie!”
şi-iubirii din eternul început,

universalei vieţi care se ştie
pulsând enorm din centrul absolut
şi-ntoarsă şi salvată fericie
de neapus în Viul netrecut

al tuturor vieţilor, în tronul
puterilor şi normelor de sus,
ca în eternitate să se-nchine

toată făptura şi zidirea-n Domnul,
aşa cum nu eu mai trăiesc în mine,
ci-ntreg, substanţial şi viu, Isus.

XXI
Suflet al sufletului meu, Duh Sfânt,
- şi-a tot ce-i suflet - intimă prezenţă
a Domnului din cer şi-a tot ce sunt
întru noian de veacuri, transcendenţă

a propriei mele inimi şi cuvânt,
o, bucurie-ajunsă existenţă,
şi frumuseţe-a toate se-arătând,
o, transparenţă, -ardenţă, -omnipotenţă,

Tu vii, -ai venit, veni-vei, Viul viu
al vieţii-uranice de care tremur,
chip fiind Tu adâncii mele vreri,

când, plăsmuit din tunete, nu ştiu
cum nu mă-nalţ, în flăcări şi-n cutremur,
verbificat, cu trup cu tot, la cer!

XXII
Din lumea, Doamne, -inele de inele
de energii şi-n nuntrul meu rotite,
năzui spre Tine, ca şi cum din ele
n-aş fi făcut, şi crângul lor oprit e.

Ieşit din sine şi din toate cele
cu mintea înţelese,-n trup simţite,
trecând de vremi şi dincolo de stele
la cele-n zguduiri făgăduite

de tunet de-Însuşi Duhul - cunoştinţă-a
sălăşluirii Tale-n mine ca-n acea
suflare ce le ţine vii pe toate -

mă-ntorc la ele toate ca fiinţă
vie în veci de chiar fiinţa Ta,
cu Tine-aceeaşi nupţialitate!
XXIII
Mâna întind şi-L simt pe Dumnezeu:
e-o umbră, -o-nrourare, -o adiere,
singurătatea din adâncul meu
de neajuns, făcându-se tăcere

a ramurilor sub cernând mereu
ruga din cer, până când totul cer e,
şi-orice se-ntâmplă e instantaneu,
departele, parcurs de sine, piere.

Pipăi lumina, înţeleg cu steiul,
cu apa, cu aripile, cu,-n cânt
una fiind, dor şi-umplere de Tine,

fiindcă, smerit, se naşte-însuşi temeiul,
smerenia şi slava una sunt,
şi ruga lumea-ncape şi o ţine.

XXIV
(Duhul meu)
Tu o suflare eşti purtându-se
pe-adâncu-n mine-al ne-nceputelor,
o rugă eşti în lucruri, într-un nesfârşit
aproape-al plinătăţii lor,

neîncetată cincizecime-n ce
deschide-se cuvânt proniator,
imnul făcându-l înţelegere,
sfântă comuniune-a tuturor.

În întregime ochi ca heruvimii,
şi-auz întreg, faţa de foc privind
a lui Isus în slăvile fiinţei,

doar bucurie-a nupţiei, tu vii mii
de aripi peste mine, legiuind
eternei clipe-extazul cunoştinţei!

XXV
Vor învia toate vieţile,
toate suflările vor primi
lumina bucuriei unice
şi focul creator din temelii.

Iubirea mea va fi iubirile
tuturor viilor şi ne vom şti
Împărăţiei Lui nunţi veşnice,
şi-afar’ şi-nuntru-acelaşi cer vor fi.

Căci trebuie să fie-un apogeu
al ciclurilor lumii şi, prin Fiu,
să treacă ce-i vizibil şi ardenţă

în invizibilul lui Dumnezeu,
ce-i supus morţii să devină viu
şi tot ce este trecere - prezenţă.

XXVI
Nu-n noi trăim, nu nouă - imanenţei
atotputerii, şi-ntru nemurire,
hrănind cu vieţi fiirea transcendenţei
care,-o primind, se face-n noi primire,

căci toată bucuria existenţei
fiinţelor de-aici şi peste fire
se-nalţă, intră-n gloria prezenţei
lui Dumnezeu frumuseţe şi iubire,

şi frumuseţea strigă: este-un sens,
şi sensul strigă: vin din adevăr,
şi adevărul verb dă: viu sunt Eu,

de necuprins şi singuru-nţeles,
viaţă sunt, de viaţă dătător,
veniţi, zbucniţi prin Mine-n Dumnezeu!
XXVII
În rânduiala oricărui atom,
a fiecărei stele şi stihii,
a îngerilor din albastrul dom
şi-a-ncrângăturilor de galaxii,

a scrisului pe dinăuntru pom
de legi ce guvernează pururi vii
întregul univers ca pe-un monom,
şi-orice vibraţie-a cunoaşterii -

e-nscrisă existenţa omului
şi chipul care va putea s-o poarte
peste desfacerea stihiilor,

în Numele şi-n bucuria Lui
de creator şi de proniator,
căci cel intrat în viaţă-i fără moarte!

XXVIII
Întâmpină privirea-n jur privire,
ceea ce-n lucruri de la început
a fost lumină şi neîngrădire,
vedere-n care să poţi fi văzut,

fotonică vibrare şi urzire
a ce-i cunoaştere şi cunoscut,
deodat dare-primire de iubire
ca transparenţă-a Celui absolut.

Fiindcă-altfel nici n-am putea privi
ceea ce-nuntru-şi nu-i metamorfoză
spre ochi, spre văz, spre pură cunoştinţă:

privindu-se privire, doar teoză
sunt gâze, flori, îngeri şi galaxii,
slava din veci făcută-n noi fiinţă.

XXIX
Tot largul se-nlăuntră,- adâncu-intern
se îngenună şi,-ntru cunoştinţă,
stază în Domnul, lumile se cern,
dincolo de-nchisu-n sine-ori de ivinţă,

- veciei clipa, clipei veci s-aştern -
ca pur act, prin Cuvânt, de miluinţă
a ceea ce, iradiat etern,
în nedurând prezent îşi ia fiinţă.

Fiindcă realitatea, în esenţă,
e pură izvorâre din credinţă
în noi, iar în Acel Care-o propagă,

există cât i-acordă cunoştinţă,
făcându-se în chipu-a nu fi-ntreagă,
ne dând, cât îi şi noi dăm, existenţă.

XXX
O zi este măsură a voinţii
de-a fi desăvârşit; o săptămână -
har pogorându-ţi-se, a putinţei
de-a fi vorbit de Domnul Însuşi, până

străbaţi spre raţiunile fiinţei
şi, devenind lumină, -ajunge-o lună
să schimbi tot ce s-arată-n slava minţii,
în care ştiutor, ştiut şi ştire-s una.

Căci nu-i timp, dacă „timp nu va mai fi”,
de ne vom preschimba „instantaneu”,
de trece-vor acest pământ şi cer

şi, cum arzând, desface-s-or stihii,
poţi, mistuit de proprii-nvăpăieri,
trup şi duh nou, să intri-n Dumnezeu.