Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Nicolae Stoia

POEZIE: Nicolae Stoia

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Lumina literară şi artistică
Data: 04 Noi, 2020

CARETA CU ROŢI DE ROUĂ
Sângele meu s-a trezit din somn
atât de liber încât i s-a făcut frig.
Şi-a încălţat botinele a dat ocol odăii  
apoi s-a năpustit la geam. S-a oprit 
fulgerat de ceea ce vedea prin geam. 
Ia-mă cu tine la geam! susura inima 
sprijinindu-se în năruirea sa.
Nimeni nu ţi-a fost apropiată ca mine.  
Ecoul paşilor mei se caută în visele tale. 
Ia-ne cu tine! îndrugau picioarele 
fluturându-şi prapurii oaselor. 
Ia-ne cu tine! murmurau, frate cu frate, 
mădularele celelalte, ia-ne cu tine
să privim şi noi prin geam cum se duce 
sufletul în careta cu roţi de rouă! 

SCARA DE ARGINT
Caii noştri s-au dezvăţat să zboare 
şi o bucată de vreme vom poposi 
în aceste ţinuturi sterpe unde 
odinioară au tălăzuit ape lărmuitoare. 
Acum se mai aud în jur doar
oasele noastre dându-şi bineţe.  
Ca să nu degerăm de singurătate 
mângâiem cu genele umbrele 
vietăţilor care au mişunat aici şi  
ne facem semne cu mâinile mute
ca nu cumva timpul să audă 
că ne îndemnăm să plecăm 
în căutarea scării de argint. 
Pe ea ne vom căţăra 
în somnul stelelor şi vom prânzi
măduva focului alb din visele lor. 
  
DOAR ATÂT 
Doar atât cât m-am repezit pân-afară
am trebăluit ce am trebăluit şi m-am rătăcit
sau cine ştie pe unde m-am pierdut.
Ar fi trebuit să mai zăbovesc acolo 
să mă strig să mă caut căci atunci 
când m-am întors acasă chipul meu 
mă privea din prăpastia oglinzii 
ca pe o amintire dintr-un vis 
în care nu mai ştiam dacă am fost. 
Şi prin iarba care îşi urzea 
deasupra mea uneltirile numele meu  
pribegind desculţ întreba de mine. 

DAR EA NU CONTENEA
S-a înfiripat la capătul patului meu
şi de-acolo m-a privit cu vrăjmăşie.  
M-a privit aşa câtăva vreme apoi
a început să-mi hăpăiască masa,
dulapurile, veşmintele, scaunele. 
Vai cum scrâşneau şi gemeau, 
vai cum trosneau şi se sfărâmau
toate între măselele ei; ca apa 
îi alunecau pe gâtlej devale.
Opreşte-te, blestemato!  
Dar ea nu contenea 
ci îmi înfuleca de-a valma blidele,  
covoarele, suvenirurile, cărţile. 
Opreşte-te, hămesito!  
Dar ea nu contenea 
ci mai abitir îmi clefăia uşile,
ferestrele, pereţii, acoperişul.
Opreşte-te, nemaisătulo, 
opreşte-te odată! 
Dar ea nu contenea 
ci venea să-şi caute clonţul     
pe care l-a uitat în respiraţia mea   
cândva mai înainte de a mă naşte.