POEZIE: Pr. Adrian Ștefan Nenea

Numai Tu

Numai Tu, Iisuse, nu m-ai părăsit
Când Te-ai hotărât de m-ai zămislit!
Cele două lumi, care s-au unit,
Fără să Te știe, voia-au împlinit.
Nu am fost, Iisuse, în pântec iubit!
De aceea diavolul pe ei i-a smintit.
Să m-arunce afară, prunc nesuferit.
Când a fost, Iisuse, ceasul de durere,
Smulsu-m-au din pântec, clipă de plăcere,
Și-am văzut lumina ce nu cunoșteam,
Respirat-am aer fără ca să vreau,
Supt-am lapte dulce de la sân de mamă,
Fără ca să vrea, pus-ai rânduială!
Și-am crescut, Iisuse, și m-am bucurat
Ca să văd o apă și pădure-n sat,
Mai la dreapta este și o casă mare,
Poartă pe ea cruce și o slavă care
Mi-amintea de Tine, cum că pe pereți 
Te slăveau, Iisuse, mii de cântăreți.
Crucea Ți-a fost casă, fără ca să vrei,
Dar e rânduială, umerii Ți-s grei,
Și ai luat povara să o duci pe spate,
Grele suferințe, nimeni nu socoate.
Cine știe Crucea cât poate să ducă,
E greșala-aceea mult nesuferită;
Ascultarea-i grea, când nu e lumină...
Nu ne bucurăm ca să Te vedem,
Suntem stâlpi de piatră și ne lăudăm.
Știința e prea mare, mult sofisticată, 
Tehnica, de-asemeni; minte izolată 
Nu avem. Te rog, Fața să-Ți vedem! 
Că ecranu-i mare, degetu-i rebel, 
Curge-acum mesajul, către nu știu cine,
Iartă-mă, Te rog, nu am timp de Tine,
Poate altădată, oi vedea, mi-e bine!
Chiar și dacă Tu ești mereu cu mine. 

(Pr. Adrian Ștefan Nenea, Parohia Tuturor Sfinților Români)