POEZIE: Pr. Ioniță Apostolache

CRONOS ALEGORIC
De-o vreme bag seamă 
că timpul pornește 
să macine ani în oglinzi de himere
aleargă bezmetic pe străzi efemere
trăgându-mi viața cu dânsul orbește.

Trecutul se stinge și tot mai departe
pe cele mai vechi învechit le plătește 
simbria de gânduri trecute orbește 
în toamna vieții abisal adunate.

Prezentul e clipa ce vine și pleacă 
mai vesel, mai trist, mai pedestru
cu frunte înaltă își scrie contextul
un astăzi mai trist 
pentru mâine îmbracă.

În zări, viitorul așteaptă să treacă 
prin mine cu timpul pierdut în trecut
prezent este astăzi un nou început 
o clipă de viață și cuget 
prin lumea aceasta pribeagă.

URGENȚA                       
Bolnav și suferind antagonal,
Luptând de ceva timp cu neputința
De aicea, de pe patul de spital,
La voi gândesc să-mi caut năzuința!

Urgențele adună-n ele tot
Și se deschid spre lupte abisale
La fiecare pas, aproape mort,
Găsești un om avid de vindecare. 

Pășesc acum în cripticul salon
Și printre paturi, tărgi și mucavale
Văd licărind în ochii unui domn
Doriri spre izbăviri paradoxale.

Îngemănați în crâncenă povară
A celor ce sperând aici venim,
Prin negura durerilor de boală,
Stau îngeri albi cu brațele de crin.

Ei, doctorii de trup, primesc povara
Din rana noastră plină de pelin
Și oblojind cu dăruire boala
Presară prin saloane rosmarin.

Credința este aicea mângâiere
Căci fără ea nimic nu împlinim
Păziți-vă departe de durere
Prin viață cumpătată de creștin!

MUNTELE SFÂNT
Există-un loc în lume, blagoslovit de Domnul, 
Izvorâtor de daruri, liman de rugăciune,
Un Munte al credinței care sfințește omul,
Un loc sfințit cu lacrimi și cu închinăciune.

Și printre gânduri multe și multă năzuință,
Pornim la drum spre locul ce ne-ncetat cuvântă,
Și luând în mâini toiagul chemării la credință,
Ne întărim genunchii, slăvind pe Maica Sfântă.

De dincolo de mare, în țara cea de veghe,
Petrec de un mileniu mulțime de sihaști,
Goliți fiind de slavă la ceasuri de priveghe,
Stăruitor se roagă la Domnul să renaști.

Spânul Învierii și-a noastră izbăvire,
Străbate ca un freamăt pe buzele de carne,
Și face mișcătoare a Sa nemărginire,
Și-n inimă zidește un munte plin de taine.

El, Muntele iubirii, pe om îl izbăvește,
Spălându-i viața-ntreagă de griji și de păcat,
Din necuprinsul Tainei, lumină strălucește,
În caldă isihie ca dar preaminunat.

Noi am venit la Munte să luăm nemărginire,
Să învățăm că taina din noi este un dar,
Și dezbrăcând pe omul cel plin de pătimire,
Luăm cu noi acasă al Maicii Sfinte har.