Poezie religioasă din Caraş-Severin

Se pare că mentalitatea din perioada comunistă, intolerantă faţă de Biserică şi faţă de valorile religioase, se mai perpetuează şi azi, destui critici şi istorici literari rămânând în continuare deconectaţi de la tradiţionalismul şi spiritualitatea creştină, care funcţionau în perioada interbelică. Dovedesc, astfel, obtu­zi­tate şi lipsă de cultură teologică, respingând fără argumente o formă literară ra­fina­tă şi profundă, cum este cea religioasă. Ei sunt victimele unei confuzii, tematica nefiind un criteriu estetic. Au rămas, încă, fideli unei idiosincrazii depăşite. Ignoră, de asemenea, faptul că începutul culturii şi literaturii române, cât şi formarea limbii au stat sub influenţa fastă a Bisericii. Poezia religioasă este una bogată şi anevoioasă, pentru că implică o trăire autentică şi o expresie artistică pe măsură.

Am făcut acest excurs pentru a elogia, o dată în plus, efortul unor literaţi de a alcătui antologii de poezii pe temă religioasă. Demn de atenţie este volumul „Se‑nalţă gândul frunţilor plecate... Poezie religioasă din Caraş‑Severin”(ed. Tim, Reşiţa, 2014, antologie şi note de Anton Georgescu, postfaţă şi note de Gheorghe Jurma).

Cartea conţine texte selectate din 41 de poeţi, ordonaţi cronologic, în funcţie de anul naşterii, cuprinşi între 1881 şi 1983. Fiecărui autor îi este rezervată câte o prezentare sumară, aparţinând îngrijitorilor. Spiritul creştin se manifestă diferit, în funcţie de fiecare scriitor şi chiar în cadrul operei aceluiaşi scri­itor. Un imn de mare claritate îl reprezintă pe Gheorghe Bălteanu, iar Petru E. Oance dedică poeme unor mari sărbători ortodoxe şi unor obiceiuri săteşti. Tablouri biblice însufleţite realizează Mihai Novac. O fervoare deosebită conţin poemele lui Constantin Miu‑Lerca, apropiate ca stil de colindele populare. Ion Miuţa şi Grigore Bugarin adresează rugăciuni divinităţii sau asociază credinţa cu tradiţiile satului. Pavel Bellu recreează scene dramatice reprezentând Săptămâna Patimilor. Pe Iosif Chirilă, Gheor­ghe Jurma îl numeşte „un veritabil Aron Cotruş al Caraşului”. Pentru Ion Cocora, harul este tradus scriptural: „eram un pumn de cuvinte în mâna lui Dumnezeu/ care mi‑a dăruit o scară să mă urc la poem” (Pe o pajişte a gramaticii).

Gheorghe Azap are o poezie cu suflet. Deşi îşi recunoaşte o viaţă înecată în păcate, este smerit: „Târându‑mi anii‑n comportări caduce,/ Mă‑ntreb spăşit, încaltea, şi sfios:/ De‑aş merita şi eu un loc pe‑o cruce,/ Ca un tâlhar în plus, lângă Hristos!” (Târându‑mi anii...). Poezia lui George Suru elogiază cosmicitatea lumii, iar Constantin Brânduşoiu: „epuizat de priviri am devenit orb/ visând lumina cuvântului” (Punct). Marc Orheianu scrie haiku‑uri, având ca motiv lacrima. Nicolae Sârbu găseşte o justificare a îndoielii lui Toma în setea acestuia de a atinge sacrul. La Gheorghe Zincescu se întâlneşte ceva din imaginarul lui Ioan Alexandru: lumina, crucea de vorbe, pâinea aburindă, pruncul, steaua „nemărginit de mare”, „jarul stelar [care] lucrează mut şi spornic”. Petru Bungărzan se foloseşte de parabole evanghelice. În poezia lui Iosif Băcilă răzbate nostalgia casei natale, încărcată cu spiritualitate. Iosif Caraiman, îndrăzneţ, Îl întreabă pe Dumnezeu de ce i‑a răbdat pe comunişti. O poezie cu subtextualitate religioasă scrie Iacob Roman. Pentru Nicolae Irimia, simbolica divinului se află în sacrificiul bobului de grâu, pentru Florin Tiberiu Giulvezan, în gesturile sacramentale ale cinei, pentru Nicolae Dumitru Vlădulescu, în sintagma mistică „lumina‑n lumină”.

Revelarea sacrului prin profan există la Octavian Doclin, precum în acest acatist: „Prin târguri vechi am plecat să caut mirodenii/ luminată dorinţă în flacăra florii de jar/ pentru tâmplele tale voi cumpăra văluri de rouă/ bucură‑te, tu, care eşti plină de har.// Iar când amurguri de taină te vor învinge ca o dorinţă/ vei şti că aşteptarea înseamnă rămânere‑n dar/ că singuri umerii tăi au mai învins încă o iarnă/ bucură‑te, tu, care eşti plină de har” (Bucură‑te, tu). O poezie a aspiraţiilor înalte, a dialogului cu divinitatea scrie Slavomir Almăjan, pe când Olga Nea­gu îşi exprimă smerenia în faţa Creatorului.

Un poet cu adevărat religios este părintele Ioan Petraş, exultând iubirea întru Domnul, ca izvor ascendent, ca o contemplaţie mistică: „crestele zilei se mai văd,/ mai tresar,/ ca un fum de tămâie/ pe‑un liturgic veşmânt/ şi mă‑ncearcă atâta lumină şi har/ şi din tot ce am fost/ eu nimic nu mai sunt// [...]// mi‑eşti cer înverzit, de jertfă pahar,/ candelă, mir odihnind pe pământ/ şi mă‑ncearcă atâta lumină şi har/ şi totul e‑n jur/ sfânt,/ sfânt,/ sfânt...” (lumină lină). Ionel Bota, care este şi istoric, este convins că „Dumnezeu lucrează în noi” (sângele cuvintelor).

Ancorat în viaţa sa, până la epuizare, Ion Chichere a avut mereu simţământul sacrului. Costel Simedrea îmbină ludicul cu sentimentalismul, realizând o frumoasă poezie de Crăciun. Ludic este şi Steva Pantelici, iar Emilian Roşculescu scrie o poezie a simplităţii. Din Constantin Rupa este selectat, în stil rustic, un pomelnic pentru vii. Liubiţa Raichici are un discurs cu expresive conotaţii religioase, raportate la Maica Preacurată, la mântuire, la iubire. O poezie care îmbină accente imnice şi profetice scrie Vasile Mutu. Dinu Olăraşu vorbeşte despre Cuvântul ontologic. La Alexandra Gorghiu, devoţiunea este dată de însăşi genuinitatea scrisului. O poezie a simplităţii propune şi Lorin Cimponeriu.

Remarcabil este Costel Stancu. Textele sale au o înţelegere matură a religiosului: „Vreau să m‑apropii azi de tine, Doamne,/ fără ca‑n fariseu să mă prefac –/ asemenea păsărilor ciuguli‑voi grâul/ numai din palma‑ntinsă de sărac.// Judecă‑mă aspru, iar de‑s bun/ tălpile să‑ţi sărut, aruncă‑mi scara,/ pentru ce am greşit fă‑mă să plâng/ cum viţele-de-vie primăvara” (***). Poezia Corneliei Ediţoiu exprimă bucuria credinţei. La fel, Iulian Barbu Îl caută pe Iisus în semnele purităţii. În fine, Emil Sergiu Varga deplânge pierderea tradiţiei săteşti.

Antologia realizată de Anton Georgescu şi Gheorghe Jurma dă o imagine convingătoare a rezistenţei, în perioada comunistă, şi a recrudescenţei unei valori tematice importante a literaturii (prohibite, discriminate şi ignorate ideologic mult timp), dintr‑o zonă geografică a ţării, cu tradiţii culturale. Nu toţi autorii selectaţi au o dimensiune religioasă constantă şi împlinită, dar la toţi se recunoaşte propensiunea către această valoare intrinsec umană. Sunt de apreciat, în mod deosebit, efortul şi devotamentul alcătuitorilor ediţiei.