POEZIE: Rudy Roth

Rudy Roth (pseudonimul artistic al lui Eduard Rudolf Roth) este poet, jurnalist, grafician, care locuiește în Palma de Mallorca (Spania). Născut în 1979 la București, Rudy Roth este doctor în științe politice al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative (2015) și autor al unui număr impresionant de articole academice dedicate politicii externe a României, publicate în prestigioase jurnale de specialitate din țară și din străinătate. Este licențiat al Facultății de Relații Economice Internaționale din cadrul ASE București, master în Relații Internaționale (University of Kent, Marea Britanie) și în Administrație Publică Electronică (Universitatea din București). Timp de 13 ani a fost jurnalist la Radio România, iar din 2016 este redactor-șef adjunct al publicației lunare „Occidentul românesc", ce apare în Spania, și manager de proiect al revistei online „Leviathan". Lucrările sale de grafică au ilustrat ­volumele de poezie Pașii profetului și Lauda somnului de Lucian Blaga și Ultimele noduri de Mircea Albulescu, apărute la Editura Ars Longa, Iași.

INVARIABIL

De fiecare dată când timpul
Îmi hăituiește copilăria prin palme,
Închid invariabil ochii
Și-aproape c-adulmec
Acea mireasmă inconfundabilă de pâine proaspătă,
Ce dezmierda diminețile de vineri
Din casa bunicii.
 
Și-atunci,
Invariabil văduvit de-nțelesuri,
Mă las din nou locuit
De vechea senzație de infinit
Și cred iar, preț de o clipă,
Că întreaga alchimie a lumii
Începe și se termină în copaia de lemn,
Unde făina se plămădește în cocă.
 
De asta, mi-aș dori, uneori,
Să avem răbdare unul cu altul
Și să nu mai mușcăm
Din miezul indiferenței,
Uitând că în fiecare din noi,
Încă trăiește un copil
Ce-și frământă pâinea cea de toate zilele
Dintr-un aluat nefiresc
De tăceri și nonsensuri.

ATUNCI

Atunci când îți vei pierde aderența la visele mele,
Adu-ți aminte că eu
Mai port tatuată pe tâmple
Nostalgia acelui Eden
În care mâinile lui Dumnezeu
Ți-au modelat resemnările
Din coasta mea stângă.

Iar atunci când busola inimii mele
Nu va mai arăta către nordul neliniștilor tale,
Fă-mă să-mi aduc aminte
Că fără semnul păcatului tău
Sufletul meu n-ar fi avut niciodată
Vocația universului.

De fapt, de fiecare dată când nu-mi mai aparții
Adu-ți aminte de a unsprezecea poruncă
Ce spune că-n rostul său
Femeia nu trebuie să îmbătrânească
În brațele-n care s-a încărcat de singurătate.

TOTUȘI

Din care șoaptă te-ai născut
Și-n ce tăcere aparții,
De totu-n jurul tău e mut
Și totuși prin cuvânt îmi vii?

Și cărei liniști te închini
Și în ce sunet mă trăiești,
Când în ecouri mă înclini
Și vocea-vocii mele ești?

Nu îmi răspunde, e târziu
Și timpu-mi cere alt răspuns,
Mai bine spune-mi, al meu viu
E-n harta sorții tale pus?
ACOLO
Acolo-n podul veșniciei,
Printre clepsidre incomplete
Se dezgolește infinitul
De sens, de semne și de sete.

Acolo-n bezna resemnării,
În colbul timpului pierdut,
Mor amintiri și se nasc clipe
Fără sfârșit și început.

Acolo-n lagărul uitării,
Unde prezentul e și nu-i
Stă visul nostru de iubire,
Închis în timpul nimănui.

DINTRE

Dintre toate câte-n lume
Se petrec în astă clipă,
Doar secunda neiubirii
Face timpului risipă.

Dintre toate câte-n lume
Se petrec azi pe pământ,
Doar cuvântul tău din mine
Duce lipsă de cuvânt.

Și de asta, întreaga lume
N-are altă izbăvire
Decât să-nvelească timpul
Într-o clipă de iubire.

CARE

Care vis din scoarța nopții
Vrei să ți-l strivesc de tâmple,
Ca din trupul neiubirii
Dorul tău să se-ntâmple?

Și ce ciob din pâcla lunii
Vrei să ți-l așez pe pleoape,
Ca în seva-i de lumină
Să îmi fii, din nou, aproape?

Sau destinul să-l aținem,
Fiecare-n drumul lui?
Tu, în drumul către altul,
Eu, în drumul nimănui...

PREA

Prea sus e cerul tău de lacrimi
Și prea uscat al meu firesc,
Prea-ngustă-i calea ta de patimi
Și pasul meu, prea omenesc.

De asta te-nvelesc în umbre,
Când îmi sădești lumină-n gânduri,
Sau mă despoi în rime sumbre,
Când scrii poeme fără rânduri.

De asta-s puse-n harta sorții,
Doar nerăspunsuri între noi,
Iar visul meu fără proporții
Stă prins de umbra altui doi.