Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Lumina literară şi artistică POEZIE: Ștefan Mitroi

POEZIE: Ștefan Mitroi

Data: 29 Apr, 2020

CERURI

Poți ajunge nu într-un singur cer

ci-n mai multe,

așa cum mi s-a întâmplat mie azi-

noapte

când m-am visat iarbă.

Treceau herghelii de mânji

peste mine

gâdilându-mă cu copitele.

Doamne, ce mai râdeam în somn!

Se auzea până în somnul părinților mei cum râdeam

și se auzea până în somnul părinților lor

cum râdeau și ei.

Apoi au venit mamele mânjilor și m-au păscut

după care m-am visat lapte

urcând ca o zăpadă caldă spre cer,

spre cerul gurii fiecărui mânz.

 

UNA CU CERUL

Ia să-l învățăm noi minte!

a strigat din depărtare o pasăre,

ca altădată să nu mai aibă chef de zburat!

Veneau mii și mii de stoluri spre mine.

M-am făcut repede una cu cerul.

Numai așa am putut scăpa teafăr.

Când m-am întors pe pământ

am văzut

că aveam mâinile albastre.

Și-au rămas așa

până azi,

deși n-am mai zburat de atunci

niciodată.

 

TOT TIMPUL

Când mori

nu trece doar timpul vieții tale

trece tot timpul!

 

SECERIȘ

Era noapte și priveam din goana trenului

depărtările.

Deodată am văzut cum luna

retează acoperișul unei clopotnițe,

apoi vârfurile unor copaci

ce alergau de unii singuri pe câmp.

A căzut după aceea

la pământ

cumpăna unei fântâni.

Mai apoi am deslușit

rostogolindu-se

prin iarbă capul unui cal

ce păștea pe un deal.

S-a despicat după asta

însuși dealul în două.

Jumătate rămânând pe loc,

jumătatea cealaltă

gonind prin noapte

după tren.

Harști! Harști! -

cădeau stâlpii de telegraf

secerați de zimții ascuțiți ai lunii.

Păsări în zbor,

căpițe de fân,

cruci singuratice -

tot ce-i ieșea lunii în cale

își pierdea capul

sub tăișul ei.

Nu cădea nici o picătură

de sânge,

dacă nu cumva sângele era

chiar lumina zorilor ce ajunsese

odată cu trenul

în gară.

Luna stătea lipită de geamul

compartimentului meu.

Mi-am ținut capul cu mâinile.

Era prea târziu, însă.

Când m-am uitat mai atent,

l-am zărit sus pe cer,

trecea însângerat pe deasupra gării.

 

PROMISIUNE

Visez tot mai des în ultimul timp

că sunt orb.

Lumina ochilor mei stă

pe pragul casei și plânge.

O aud strigându-mi

cu voce de copil

prin întuneric:

- Și pe mine

cine o să mă ducă de mână

când o să vină vremea

să merg la școală?

Liniștește-te, îi spun,

mângâind-o pe creștet.

N-o să te las singură,

îți promit să mă trezesc

până atunci!

 

DE CE

Vine un vânt rece de seară

și-ți duce picioarele

pe niște drumuri îndepărtate

să nu le mai poți da niciodată de urmă.

După aceea îți risipește mâinile,

amestecându-le cu ninsoarea deasă

de afară,

să nu se mai întoarcă

la tine nicicând!

Rămâi fără tine însuți

în câteva clipe

și nu se găsește nimeni

care să aibă puțină milă,

un strop, măcar atât,

de sângele tău,

ce nu va mai colora în

nici o primăvară

macii de pe câmpuri,

și de gura ta

pe ghizdurile căreia nu va mai veni

nici un cuvințel să-și astâmpere setea,

și de gândurile tale ce au zburat

dintr-o margine în alta a pământului

cu toate păsările călătoare ale lumii.

Lumina ochilor rămâne la urmă de tot.

Singură cu cerul.

Ca să-l poată întreba: de ce?

Și chiar înainte să afle răspunsul,

vine un vânt puternic și suflă asupra ei,

stingând-o.

Oare aceasta să fie moartea?

 

CITITORUL DE PĂSĂRI

Nu ieșea niciodată

din curtea lui.

Stătea toată ziua cu

ochii pe cer

după păsări.

Le răsfoia

aripile

și știa aproape totul despre lume.