POEZIE: Ştefan Mitroi

Bunicul

Nu găseai nopți ca la noi pe nicăieri
Începeau de cele mai multe ori ieri
Și se terminau, cu puțin noroc, joi
Niciunde nu erau ca la noi

Nopțile atât de întunecate încât
Puteai să mori de-a lungul lor de urât
Îndeosebi iarna era tare greu
Fiindcă era noapte aproape mereu

Și nu apărea câteodată nici luna
Iar câinii lătrau pe drumuri întruna
D-asta aducea traista plină
Cu flori de câmp și lumină

Bunicul meu toată vara
Îi miroseau mâinile seara
A miez de curcubeu și-o vedeam
Pe bunica aranjându-și în geam

Părul alb și puțin
În care răsăriseră flori de pelin
Lumina o punea în odaie
Ca pe făina de grâu, în copaie

Iar când venea prima ninsoare
Îi chema pe oamenii din sat și fiecare
Primea pe gratis câte-o grămăjoară
Ca să le ajungă până la vară

Astfel că nu exista casă în sat
La care să nu vezi un geam luminat
Bunica se uita mereu pe ea
Sau poate că lumina nu ajungea

Și pentru ochii ei în care intrase
Bezna ce ieșise din case
Dar asta nu-l împiedica pe bunicul să-i pună
Seară de seară pe cap o cunună
De flori, ca să miroasă
A tinerețea lor dimineața în casă.

Bunica

Locuia într-o fereastră
Era o privire albastră
Care se scurgea oftând
Din fereastră în pământ

O durea dorul de noi
Și venea iute-napoi
Ce faci, bunico, ziceam,
Singură acolo-n geam?

Ce să fac, văzui ce deasă
Se făcu noaptea în casă
Și adusei niște lumină
Cu puterea mea puțină.
 

Linii

I se spunea linie drumului principal
Fiindcă drumul acesta era
O linie din palma mea
Pe care trecea seara un cal
Trăgând o căruță după el
Ce era vârfuită cu șoapte
Bune de spus peste noapte
Când murea lumina nițel

Oamenii mureau în mod diferit
De tot de cele mai multe ori
Îi vedeai în căruță sub flori
Încercând să râdă căznit

Între linia dragostei și cea
A norocului, chiar acum
Vezi trecând o nuntă pe drum
Și-o înmormântare după ea

Linia vieții nu se desparte niciun pic
De linia morții, merg împreună
De-a lungul palmei mele până
Nu mai rămâne din ele nimic. 

O lumină dulce

Mi-a pus mama la urechi cireșe
Imediat ce-am apărut pe lume
Tata încerca să-mi dea un nume
Iar o soră-a lui să mă înfeșe

În lumina lunii ce stătea
Chiar la noi pe prag, că era noapte
Hămesit de foame am supt lapte
Până dimineața dintr-o stea

Iar când a vrut mama a doua zi
Lapte de la sânul ei să-mi dea
Am țipat, crezând că mama mea
E cealaltă, steaua din tării

D-aia a fost mama supărată
Fiindcă am crescut cu acest gând
Dar când s-a mutat de pe pământ
S-a înveselit ca niciodată

Și într-o noapte m-a-ntrebat râzând:
Nici acum nu crezi că am fost eu?
Cum să nu, am spus, tu ești mereu
Toată viața asta până când...

Taci, mi-a zis apoi și m-a luat
O lumină dulce-n brațe și
M-am trezit copil a doua zi
În cenușa lunii înfășat.

Scrisori

Ca să aflu cât mai multe despre mine
Îmi trimiteam în fiecare zi scrisori
Deși scrisorile mi se păreau puține
Pot spune că aflam de două ori

Și cine sunt și ce mai fac și cum
Mi se arată-n gânduri celălalt
Vedeam adeseori un chip de fum
Și-mpăturit în el un cer înalt

El îmi scria că-n gândurile lui
Tot ca un chip de fum apar și eu
Se poate spune că umblau hai-hui
Scrisorile între noi mereu

Ne cunoșteam atât de bine
Fără să știm de fapt nimic
Și într-o zi văzui că vine 
Doar cerul singur într-un plic

Tot numai cerul ca răspuns
Primi și el, despăturit
Și amândoi ne-am pus pe plâns
Dându-ne seama c-am murit.