POEZIE: Ștefan Mitroi

Pe gânduri

Când e să cazi pe gânduri, 
cazi, de orice te-ai ține,
zile întregi. 
Te duci prin tine însuți în jos
până dai de porțile iadului.
Sufletul ți-a luat-o înainte. 
E deja înăuntru.
Începi să bați cu pumnii în poartă 
strigând cât te ține gura:
Hai puțin afară! Tocmai încep să cad în sus.
Nu vrei să vezi cum e raiul?
Mint însă cu nerușinare, și el știe.
N-am ajuns încă la fundul pământului, 
deși mă țin de fusta mamei, 
alunec mai departe în jos, 
of, Doamne, zicea ea,
nu puteai să cazi și tu ca toți copiii pe gheață?
Uiți c-așa m-ai născut? îi răspund,
să nu mi se termine gândurile niciodată,
în timp ce viața... 
De ce nu le-ai inversat?
Dacă ajung la capătul vieții
înainte de a mă opri din cădere? 
Am pierdut numărul anilor
de când mă duc întruna în jos, 
de ce-ai făcut, mamă, golul din mine
atât de adânc?
Și de ce mi-ai pus inima atât de aproape 
de călcâie?
Tocmai am atins-o din greșeală.
De la ea vine durerea pe care o simt,
căderea nu doare,
chiar dacă sunt plin de vânătăi pe dinăuntru.
Dacă ai ști ce poate să-mi iasă în cale:
Nunți, înmormântări, războaie, 
răsturnări de guverne, revoluții,
Mă mai ia câte-un soldat în cătarea puștii, 
îmi mai retează capul câte un călău,
așa se și explică de ce, odată cu mine, îmi cade
și sângele pe gânduri,
mai nimeresc în câte un mormânt uneori, 
deși mă ține o mireasă de mână, 
cad mai departe,
în timp ce mi se pune capul la loc.
Te lepezi de gânduri? sunt întrebat în biserică, 
în toate bisericile prin care trec,
cuprins de nostalgia căderii în sus.
Nu răspund decât în fața marii adunării naționale,
sau a scăderii, am și uitat care, 
sunt atât amețit încât dau de sfârșitul
trupului meu, 
însă nu mă opresc,
să se oprească mai întâi veacurile
pe care-mi stă viața înșirată, 
ca niște păpuși de tutun
puse la uscat, 
și să nu mai văd, 
când întorc capul, după ce îmi este pus la loc,
că sufletul mi-a rămas în urmă, 
sfârșitul lui mai precis,
și c-am rămas în urmă și eu. 
Cad în afara mea tot mai des, 
pe crusta rece ca gheața a gândurilor.
Ce bine ar fi să-mi rămână
capul mereu retezat!
Aș putea să mă odihnesc nițel!

Numele meu

Se vorbea c-or să dea numele meu
școlii în care am învățat.
Dar cum școala s-a închis,
devenind o biată ruină cu timpul,
s-au gândit la ulița pe care
mă dădeam iarna cu sania.
Ziceau că i-ar sta bine
s-o cheme la fel ca pe mine.
Dar s-a găsit un alt nume 
mai iute de picior și mai potrivit
decât al meu.
Ar mai fi fost căminul cultural, 
ce se transformase de ani buni
în depozit de cereale.
Cărțile din cămin dispăruseră.
Până la urmă nu era tocmai rău
să-ți poarte numele 
o bibliotecă de grâu și porumb
dintr-un sat mic de câmpie.
Însă nici asta nu s-a putut.
Poate c-ar fi trebuit să le cer
să pună numele meu câmpului.
Era însă prea mult.
Va trebui să mă mulțumesc cu drumul
pe care umblam vara cu tălpile goale. 
Cu pulberea de pe drum, vreau să spun.
Cum să nu-ți pară bine, când știi
c-a primit numele tău
cel mai durabil lucru de pe lume?

La lumina ochilor mamei

Învățam la lumina lămpii
cu gaz.
În serile când lampa da să se stingă,
semn că se terminase gazul din ea, 
nemaiavând de unde lua
până dimineața altul, 
mama, care împletea la ciorapi
lângă sobă,
zicea, venind lângă mine,
folosește-te de lumina ochilor mei, 
e destulă!
Era, doar că ea, 
deși se vedea că moare de somn, 
trebuia să rămână până spre miezul nopții
cu ochii deschiși.
Ori de câte ori îmi făceam lecțiile
la lumina ochilor mamei,
luam a doua zi notă mare
la școală.

Pramatie

Dacă ne gândim bine,
nu există pramatie mai mare
decât sufletul.
Când trupului îi este cel mai greu,
el îi întoarce spatele
și-o tulește singur spre cer.