Poezie: Valentin Busuioc

Valentin Busuioc s-a născut la 6 iunie 1965. Absolvent de studii militare superioare, licențiat al Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC), studii postuniversitare de multimedia, de psihosociologie și masterat în management public la ASE București. A debutat editorial cu volumul `111 poeme” (1993, Editura Muntenia). Au urmat volumele „Viața în direct” (1995, Editura Leda), Vortex (1999, Editura Eminescu), „Bărbatul din Calea Lactee” (2004, Editura Eminescu) și „Orașul văzut prin oglindă” (Editura Tracus Arte, 2014), precum și piesa de teatru „Epoleții cu busolă” (2005, Asociația Scriitorilor București). Volumul de poezie „Linia vieții” este în curs de apariție la editura Tracus Arte. A publicat în reviste literare din România, Belgia, Brazilia, Canada, Croația, Italia, Japonia, Marea Britanie, Slovenia, Spania și SUA. Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Credința
Îngenunchez pentru rugăciune –
îi dau trupului
forma sufletului

Așa de mult
așa de mult a iubit Dumnezeu lumea
că până și atunci
când a mers pe apă
a călcat ușor
fără să lase vreo urmă

Sămânța
când tata a simțit că a venit vremea
să se pună pe sine în pământ ca pe-o sămânță
a înghițit o ghindă
o măsură de siguranță nu strică niciodată
mi-a zis
sunt cam tânăr
poate nu m-am copt îndeajuns și nu încolțesc
iar la umbra acestui stejar nu o să stai doar tu
ci și nepoții mei sau vreun trecător ostenit

păsările își vor face cuib aici
și iarna pe viscol
când nimeni nu-mi va fi aproape
mistreții vor scurma prin zăpadă
într-o zi sigur mă vor găsi
dintre rădăcinile stejarului mă vor smulge
ca din brațele morții
iar eu voi chiui din vârful dealului
ca atunci când bunică-ta m-a anunțat că sunt tată
și tu
ca să-mi arăți cât de mult semănăm
ai țipat
și o avalanșă a albit tot satul
deodată cu laptele pe sânii maicii tale

iar până primăvara
când a cântat cucul
atâtea petreceri și cântece am avut cu toții în minte
încât viața ni s-a părut frumoasă și departe
însă precum un vis pe patul de
moarte
așa s-a și dus

Iertarea
în căușul mâinii mele
pune-ți genunchiul
iertarea e acolo deja
te așteaptă

Fericit ca un fir de păr alb
pe când eram de-o șchioapă
dimineața priveam fascinat
cum mama își aranja părul castaniu
cu un pieptene de aceeași culoare
buna
cu unul de os
iar bunicul
cu degetele răsfirate
într-o toamnă
în prima și singura mea zi de grădiniță
lupul din scufița roșie
m-a întrebat ce vreau să mă fac
atunci când voi fi mare
un fir de păr alb
i-am răspuns
unul micuț
și în crăpăturile mâinii bunicului
aș sta ascuns așa toată ziua

apoi seara
în timpul rugăciunii
pe sfoara mătăniilor pe neștiute aș trece
iar celelalte fire
recunoscându-mă
mă vor primi
și în mijlocul lor mă voi pierde
auzind asta
singurul fir de păr alb al lupului
a sărit și mi-a căzut
la picioare

O taină
la cea dintâi înmormântare
am plâns și pentru prima oară
deoarece când întrebam unde pleacă bădia
toți îmi arătau cu privirea spre cer
iar eu credeam că-s mințit
văzând asta
mama a luat din colivă un bob de grâu
iar când mi l-a pus în palmă
am strâns pumnul fără să vreau
și mintenaș mi-am adus aminte
cum toamna îl îngropam
și grâului nu-i făcea rău pământul
ba mai strașnic îl înălța
pe urmă era din nou acoperit
de data asta cu un strat de zăpadă
precum pânza sicriului
iar vara când stăteam pe spate în lan
grâul mi se părea înalt înalt
încât printre spicele sale
norii albi abia mai treceau
și atuncea doar scămoșați
însă numai când a plecat și tata
am înțeles această taină
dar atunci nu am mai plâns
de vreme ce nici câinele
cel care l-a iubit cel mai mult
nu a făcut-o
mai mult
noaptea
taman când ni se arăta în vis
că tatei i se cerceta sufletul
pentru prima oară
câinele a rupt lanțul
a ieșit
și până în zori
i-a vegheat mormântul urlând
însă dimineața
auzindu-mă cum îl strigam disperat prin grădină
s-a întors acasă alergând fericit
de a stârnit tot colbul pe uliță
a sărit poarta
m-a trântit în iarbă și m-a lins pe față
că nicio lacrimă nu mi-a lăsat
dar nici eu lui
iar după felul în care m-a privit atunci
mi-am dat seama că și el a înțeles
fiindcă ochii noștri erau la fel de umezi
și triști
în ei noi îl vedeam pe tata
cum se îndepărta tot mai mult
până ce în valea plângerii
a început să coboare
încetișor încetișor
aidoma lacrimilor noastre
pe coala asta de scris

Rugăciunea
în ținutul nostru nu a plouat trei sute de zile
fântânile secaseră și din mâlul lor
nici muștele nu-și mai astâmpărau setea
vulturii nu se mai ridicau în zbor
mergeau ca niște ciocli din leș în leș
osteniți de la atâta moarte

în vremea asta
în biserică
zi și noapte
tineri și bătrâni rosteau rugăciuni
până când într-o zi
un înger i s-a arătat unui pustnic
și i-a spus
degeaba vă rugați
în zadar postiți și bociți întruna
ca să plouă
trebuie să se roage un tăietor de lemne anume
locuiește în cel mai sărac dintre satele voastre

așa că vestea s-a răspândit degrabă
și toți
preoți miniștri ziariști
se întrebau cine este acela
și-au început să-l caute
iar într-o dimineață i-au bătut în ușă
l-au găsit hrănindu-și cei patru copii
și l-au întrebat mai-marii bisericii

tu ești cutare
da
a spus cu umilință tăietorul de lemne
vă rog poftiți la masă
lasă
mulțumim
nu de asta am venit
cum se face că Dumnezeu te ascultă pe tine și nu pe noi
că ne-a trimis îngerul Domnului să te rogi să plouă

însă tăietorul de lemne nu a zis nimic
doar a dat din cap a supunere
și s-a gândit că asta e voia Lui
a ieșit în curte
s-a așezat în genunchi
și în timp ce televiziunile transmiteau în direct
a început să se roage la locul lui de rugăciune
și pe măsură ce genunchii i se adânceau în țărână
norii se adunau de peste tot
încât aproape că s-a făcut întuneric
apoi au început să cadă primii stropi
și pe obrajii oamenilor se uneau cu lacrimile acestora

și a plouat așa până spre seară
iar când cerul s-a înseninat
preoții i-au mulțumit și i-au cerut
învață-ne să ne rugăm și mai spune-ne
înainte de ce nu te-ai rugat
că noi toți fără deosebire
cum am putut așa am făcut-o

iar el le-a spus
eu sunt singur și-mi cresc fiii cu munca mâinilor mele
curăț pădurea de vreascuri și seara le vând
ce-mi rămâne în plus dau celor mai săraci
orfanilor celor bătrâni orbi și ologi
niciodată nu-mi opresc vreun bănuț
fiindcă a doua zi iar mă duc în pădure
și seara din nou împart totul cu aceștia

bine bine
au zis mai-marii ținutului
asta știm deja
spune-ne doar cum te-ai rugat

ziceam Te rog Doamne dă-ne ploaie

și de ce nu te-ai rugat așa dintru început
l-au întrebat

atunci mă rugam altfel
cum adică altfel
că nu mai înțelegem

atunci spuneam
Doamne ajută să nu plouă
fiindcă merg la pădure să adun
vreascuri
și cu cât voi aduna mai multe
cu atât mai mulți dintre robii Tăi
nu-și vor mai spune rugăciunea
flămânzi
și-ți vor aduce slavă și mulțumire
așa mă rugam.