POEZIE: Victoria Milescu

SUNT PE PICIOARELE MELE
Negociază, târguieşte-te
nu mă da din mână uşor
nu mă scăpa din ochi, nici printre degete
ca o piatră tocită de întrebuinţare
lunecând în apa cu valuri amare
nu mă şterge din cartea
la care şi eu am trudit
mai am încă sânge - 
cerneala ta preferată
mai am încă forţe şi aliaţi
de care nici tu n-ai aflat 
nu mă lăsa în urma celor ce aleargă
despletiţi pe străzile începând
şi terminându-se în numele tău...
am dansat împreună sub flăcări din cer
în Turnul Eiffel
ne-am îmbrăţişat pe Podul Waterloo
am urcat cu tuburi de oxigen pe crestele
înzăpezite ale celui mai semeţ vis de glorie
de 2000 de ori am venit şi am plecat
de fiecare dată erai la post
m-ai ochit din prima
m-ai testat pentru grozăvii şi sublim
m-ai strivit sub tălpi, m-ai fărâmiţat
m-ai zdrobit, m-ai împrăştiat, m-ai adunat
m-ai ridicat, m-ai înălţat
nu mă lăsa fără Tine, Doamne...

CÂT MAI DUREAZĂ VEȘNICIA?
Azi am spart câteva farfurii
am dus gunoiul zilei 
am udat muşcata roşie din glastră
am hrănit o acvilă singuratică, pripăşită
cu firimituri din visele neîmplinite
am potrivit soarele
să lumineze nici prea tare, nici timid
am învelit luna să se odihnească
pentru schimbul de noapte
am uns uşile cerului să nu mai scârţâie
când intră Dumnezeu să vadă 
de ce facem atâta gălăgie, atâtea războaie
de ce ţipăm de foame
când avem atâta pământ și apă și plante
ce transpiră să ne hrănească
doar suntem oameni în toată puterea
cuvântului ziditor
Dumnezeu ne ceartă în felul său
întrebăm cât mai durează veșnicia
fericirea ne sperie uneori
seara salut maşinile pompierilor
curgând ca un râu impetuos, tumultuos
să stingă focul din inima galaxiei. 

VREMURI BUNE PENTRU POEZIE 
Văzutele şi nevăzutele mă atenționează
să mă grăbesc
nedumerită întreb: unde, Doamne?
n-aș vrea să plec, nu încă
dar sunetele mă îmbrâncesc afară
din textul unde eram o literă blondă
din cuvântul iubire
încotro, Doamne?
Nu există semne indicatoare
încotro, pământ?
încotro cer, flori de nu-mă-uita, berze
poate voi ştiţi mai bine 
cum să ajungem din urmă trecutul
palizi, abătuți, deveniți experiment
coduri de joc secret
fiece dimineaţă - un cadou
vine noaptea - un alt cadou
aruncat din avioane, licuricii chicotesc:
deschide-l repede, deschide-te
greu se mai trezesc oamenii!
Sunt vremuri bune pentru poezie:
multă nefericire, nebunie din belşug
moarte pe săturate. 

FEMEIA CU AMNEZIE
La ultimul etaj, la fereastră
stă Dumnezeu
nu-i desluşesc chipul, nici vorbele
dar nu poate fi altcineva
în licărul luminii de noapte
îmi urmăreşte paşii, gândurile
când ajung în dreptul ploii
opreşte ploaia
păsărilor le schimbă traiectoria
să nu mă ademenească
spre un cer mai înalt 
iar când în intersecţie
nimeresc între două maşini grele
ca între două coperte de carte
face să se închidă cât mai uşor cartea
cu filele de mătase  
punând-o apoi sub picioare
să vadă mai bine
ce se întâmplă acolo, jos
cu femeia care nu mai ştie unde locuieşte.

ÎN PUNCTUL DE FUGĂ
Ea vine lângă patul meu, mă ceartă
de ce râzi de mine
eu sunt chiar un lucru important
ţi-ai îngrozit părinţii, rudele
te amuză spaima lor
eu mi-am luat misiunea în serios
nu ştii cât timp consum să inventez
pentru fiecare un final personalizat
un aşa-zis accident, o maladie albastră
câtă imaginaţie risipesc, câtă răbdare
aşteptând secole în  punctul de fugă
lângă capcana pregătită 
ce firesc vi se pare când se ofilesc 
sălciile, spicele, florile sălbatice  
când lișițele cad săgetate brusc
chiar şi atunci când stelele alunecă pe firmament
lăsând în urmă un grațios adio de scântei 
popoarele mă blamează de cum se nasc
savanții lucrează să mă extermine
nu vă puteți imagina cât e de grea și complicată 
lucrarea mea la fiecare exitus 
alerg peste pământ, pe ape, în furtuni
odihna se teme de mine, nu vine
nici ziua, nici noaptea, orice i-aș promite
habar n-aveţi ce înseamnă
să fii o moarte conştiincioasă. 

MAI SCRIE-MĂ
Pe masa Ta de lucru
sunt şi eu
mai zăboveşte asupra mea
mai scrie-mă
când ai vreme
când nu Te deranjează nimeni
mai adaugă-mi o cifră, un indice
care să mă trimită la subsolul unei
închisori de hârtie velină
foşnind fibră cu fibră
mai scrie-mă
cu litere mici, mari, ilizibile
cu o erată în spinare, un codicil
dă-mi să beau suferinţă, cerneala cerului
vreau să mă aşez la coada lungă a iertărilor
greşelilor de tipar
adaugă-mi încă o pedeapsă, un vers mai lung
mai zăbovește-mă asupra unui cuvânt
nu mă arunca la coş, Doamne. 

CE NE DESPARTE
Doar o uşă de lemn
mă desparte de tânăra familie de vizavi
doar o uşă de fier forjat
între mine și petrecăreţii din stradă
unii cântă, alții mitraliază fantome
doar o foaie de hârtie
mă desparte de tine, Doamne
tu scrii
pe o foaie de ceară în bătaia lunii albastre
scriu şi eu
pe fila de trestie gânditoare
dar literele apar invers
în oglinda retrovizoare a cerului
încât nici unul nu înţelegem
ce a scris celălalt. 
 

ZIUA DE AZI
Ziua de azi şi-a luat din mine mult şi bine
m-a trezit fără voia mea
m-a spălat, m-a trimis în stradă
printre lucruri trezite şi ele
fără chef, bombănind
m-a împins în mulţimea grăbită
să mă grăbesc şi eu
m-a urcat în autobuze, tramvaie, 
maşini de mare tonaj
m-a făcut să lupt pentru o gură de aer
pentru un zâmbet condescendent 
m-a forţat să cedez când aveam dreptate
ziua de azi şi-a luat din mine 
tristeţe, bucurie, speranță
dar a venit la timp, el, timpul
uşor încruntat
a tras-o de urechi: nu mai fii lacomă
lasă şi pentru sora ta, ziua de mâine
nu-i frumos ca ea să rămână flămândă
lasă-i şi ei o bucată din tortul vieţii
poate chiar o lacrimă-două... 

DOAMNA CELESTĂ
Doamna celestă
ţine în mână anii mei
îi numără
mi-aş dori să se mai încurce puţin
cum mă încurcam eu odată
când adunam bucurii, scădeam tristeţi
înmulţeam nedumeriri, împărţeam
visele la iluzii şi de fiecare dată rămânea 
un rest de speranţă
dar doamna celestă e as la matematică
ştie cu precizie 
câte întâmplări mai am, câte izbânzi
câte grimase, cât hohot
ea calculează fără greş când va coborî noaptea
peste pleoapele mele
când mi se vor aprinde pe braţe primele stele.

ULTIMA NUNTĂ
Va veni şi la tine, într-o zi
va suna şi la uşa ta
femeia cu faţa de pâine
de mână cu un copil
cât un bob de cafea
să-ți ceară ceva de care n-ai mai auzit
va opri într-o zi şi în fața casei tale
maşina cu sirena asurzitoare
cu echipajul de îngeri stelari
cruzi dar eficienţi
cât păsările vor ține secunda în gheare
va veni într-o zi şi acea zi
înveșmântată în foaie de cort, foșnind
cu o mână de gheață pusă pe fruntea
încă adăpostind scena încleștării 
pe viață și pe moarte cu cineva nedeslușit
clopotele vor suna doar în cinstea ta - 
tu, cel mai important personaj
pentru cei adunați în jurul tău, cu o mină sobră
cu buchete de flori, discursuri, lacrimi
ca la o nuntă la care mireasa se lasă așteptată
dar toți au răbdare…