Poezie: Viorica Răduță

Viorica Răduță a debutat cu volumul de versuri Patimi după mine în 1998. A publicat poezie, proză și cronici în revistele Acolada, Ateneu, Argeș, Familia, Luceafărul, Prosaeculum, Spații Culturale, Viața Românească etc. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala București. Cărți publicate: Poezie: Lipsa la psalmi (2000), Al 13‑lea Iov (2003), Când amintirile, corpuri subtile (2007), Viața de apă de uscat (2008), Cam toți murim (2010), Mama întreabă dacă stau până seara (2013); Romane: Înainte de exod (1998), Irozi (2001), Hidrapulper (2007), În exod (Cartea Românească, 2008), Mama mea moarte (2008), În două lumi (Cartea Românească, 2013); Vremea Moroiului (Cartea Românească, 2015); Eseuri: Graalul fără Graal (2002), Interpolări și interpolări (2007).

Ziua n-avea nici o așteptare
doar altă zi și alta
cum ar fi strada elena cuza
care dă în castanii de pe bulevardul bălcescu
mai ales când am luat în ’61 urma trăsurilor
pe locul unde biciul lui carabelea a fost prins în aer
și acolo a rămas
cu amiaza lovind în piatră
pentru că fiecare minut era altă amiază
ca un crematoriu purtat deasupra închisorii

zidul ținea tăcerile înăuntru
fiecare în picioare privind becul din tavan
sau buzele de ață ale gardianului

fiecare lovitură în piatra din curte era tot tăcere
de dimineață până seara
fiindcă amiaza nu termina timpul termina omul
pe chipul fără altă așteptare
decât o amiază în altă amiază
cum stă deasupra curții ca într-un mormânt
cu încăperi cât un stat de om

putea fi rugăciune dacă ar fi fost mort
dar făcuse atâta drum în piatră
atâta amiază
încât ieșea din ea cu trupul urcat pe tăiș
cum îl împarte privirea de veghe

o zi care începe trecutul ca pe o groapă
în ziduri
și groapa ajunge până la gară

la capăt vulturul lovește noaptea pe linii
dar noaptea răspunde încă doi ani
cu ziua comandantul lovind morții
de fapt călcâiele lor rămase în piatră

turnate pe trup
când trup nu mai e

doar 10 ani întăriți în care
piatra duce poarta închisorii până la piatră

la 10 ani cu umbrele împăturite pe elena cuza
mă uit un timp la capătul drumului cu închisoarea nemișcată
ziua din vestonul comandantului vișinescu se face alta
cum se întâmplă deasupra orașului cu gândul
din celulă în celulă

comandantul calcă trupurile în care stă întunericul
de aceea omul se așază înapoi odată cu privirea celorlalți deținuți
se uită peste noapte ca într-o întoarcere acasă
o altă zi și alta
un stat de om în alt stat de om
unde țipătul e tăcere

să-l liniștească în piatră

la doi ani după ce gropile din zidul închisorii sunt în mișcare
un cârd de păsări s-au rotit deasupra coloanei dungile
nu se potrivea

piatra avea zborul împăturit înăuntru
și drumul
drumul din care Coposu credea că pleacă mereu
sprijinit de amiază și de cele două surori
păstrate în gânduri

de fapt ani când vinerea mare intra pe ochiul celulei
și ochiul avea rădăcinile afară

mulți fiind în picioare
înecați cu mâncarea

mâncarea e om ca și rugăciunea
iar omul și săptămânile lui un schelet
prin care trece gardul de sârmă
și ora
cu burduful acordeoanelor

pe peronul gării
nu se aude că somnul tăcea

dacă se asculta singur

se inaugura timpul

bine că trecutul mai avea carne
și mai puteai respira
păzea închisoarea

oameni îmbrăcați până la zebre până la ceas
au săpat bulevardul gării și au săpat ziua
intrați în pământ să nu mai vorbească

din trupurile lor și-au făcut umbre castanii

în 2015 vă folosiți oasele a strigat comandantul
bandiților a strigat comandantul pe vântul tăios
care muta oasele din Râmnic în plin întuneric

lovind în moartea care năștea

Ceasul gării Saligny
ceasul trecea spre seară
şi seara s-a oprit
în portretul pus deasupra 40 de ani
dăduse aceeaşi oră exactă aceeaşi
până când navetiştii au împrăştiat-o
luând liniile cu ei

aşa limbile ceasului bat în fabrica deja goală de ţigarete
doar pe faţada gării mai zace conturul unei zile
care nu se depărtează nici astăzi de stâlpii de ciment

e ca şi cum umbra ar merge înainte
nu mai poţi ieşi sau intra decât prin locul portretului

călătorii oricum se uită la zilele lor trecute
împreună cu părinţii
şi aceasta e lungimea zilei lungimea nopţii
de parcă ceasul Saligny se trezeşte în ei
poate de aceea au mai multe amintiri decât vise
în somnul de dimineaţă

somnul îi aştepta în tren la întoarcere pe locurile de la geam
pe când de afară se văd limbile ceasului cum îi duce
şi îi aduce
cum îi aruncă sub tren
spiţele de sub portret s-au descentrat
nici bulevardul spre primărie nu mai e drept
nici cele două trăsuri pe apa Râmnicului

spiţă de spiţă moară de moară
curgând
ceasul desface amiaza cu mâinile
două gânduri pe centura oraşului făcută din morţi

Dacă priveşti
în jurul casei
în casă
strada până la statuia lui Bagdat
dacă te apleci sau nu te apleci
fotografia mamei fotografia tatălui încep pământul
tata îi croieşte costumul din prag
mama pune culorile şi o muşcată
trecută de iarnă din roşu în roz

mai întâi îl îmbracă tata după 20 de ani mama
costumul e acelaşi
ţine înăuntru un aer închis
oraşul stă în el până se lărgesc mânecile pieptul şi rozul
de aceea când te uiţi în oglindă
mama se uită fără picioare la el

nu ştiu cum croia tata materialul
cerul îţi vine totdeauna la umeri
îţi vine şi astăzi purpura în apus
pământul de sub casă e mai lung
decât braţele
şi mereu trebuie să le scurtezi
să încapă ziua
să încapă noaptea în care mama ia ora cu ea

ora e de sticlă
o apă îngheţată
cana de pământ nu o poate cuprinde
sparge dimineaţa cu mama în ea
să-şi ia paltonul albastru închis de la crivăţ
dedesubt taiorul şi fusta cu mirosul de mere domneşti

când tata i-a măsurat talia
apusul a trecut pe cureaua maşinii singer
de aceea mama a cusut încă 20 de ani
taiorul venea perfect cu apusul în el

după aceea şi-a scurtat părul s-a
uitat prin casă
a îndreptat reverul de catifea neagră
a mai tras o cusătură la spate
să stea cu capul mai sus

trupul se mai croia o dată
după taiorul din lâna spălată în
două ape
şi nunta cu întăritură dedesubt
pusă de tata pentru iernile grele din Bagdat

pe când picioarele mamei au în ele războiul de ţesut
ea cere din fotografie pantofii de
piele neagră
pantofii n-o mai încap
sunt strâmţi la mers

tata cere foarfecele de fontă
noaptea a spălat cusăturile odată cu mama
trebuie să-i facă acum din pământ talia

talia e în jurul casei în casă
pentru o singură depărtare.