Cu nuanță psalmică insolită, sugerată încă din titlu - „La taclale cu Dumnezeu”, Editura Vatra veche, Târgu Mureș, 2024 -, cartea lui Nicolae Băciuț cuprinde poezii scrise în vers clasic și în vers li
Povestea unei fote
O poveste în poveste, începută cu doi frați și o bunică și continuată cu patru frați și părinții lor, așa este construită cartea „Drumurile care duc acasă”, scrisă de Florina Jinga și ilustrată de Gabriela Damșe, publicată la Editura Brumar în 2020.
Ce pot avea în comun aceste două povești? Emil și Ana ascultă povestea de seară a bunicii, în timp ce mama le pregătește mămăliga aurie ca un soare. Vorbele bunicii îi poartă înapoi în timp, în vremea secetei din Bucovina, când oamenii, împinși de lipsuri și foamete, au plecat spre Banat, Crișana și Dobrogea.
În îndepărtatul an 1946, viața se scurgea altfel decât își pot închipui cei doi copii care ascultă povestea: „Oamenii creșteau animale și își cultivau grădina. Mâncau din roadele ce se făceau pe pământul lor. Din cânepă țeseau pânze pentru haine. Uneori, veneau negustori prin sat cu tot felul de lucruri și atunci cumpărau sau făceau schimb de mărfuri”.
Pe atunci, copiii își ajutau părinții la treburi, munceau și ei după puteri și visau. Visurile celor două surori sunt superb ilustrate de Gabriela Damșe, de altfel, fiecare desen este o metaforă în sine.
Povestea înaintează, gândită, fiecare pasaj îl prevestește pe următorul, pregătind cititorul pentru ce urmează. Întâmplările se derulează treptat, cum se desfășoară firul unui ghem.
Familia se mulțumea cu ce avea, chiar dacă, uneori, puținul nu le ajungea tuturor, apoi mâncarea se tot împuținează, de la turtoiul din făină și mălai până la mămăliga verde, din buruieni, căreia îi urmează plecarea oamenilor din locurile natale, spre alte ținuturi, în căutarea hranei. Stabilită în vestul țării, familia cu patru copii muncește cu hărnicie pentru mâncare. Când nu le ajunge, își dau la schimb puținele lucruri aduse de acasă. Dau, în schimbul unui săculeț cu grâu sau cu mălai, lucruri dragi, lucruri de mare însemnătate sentimentală.
„E greu să pleci așa, de acasă. E greu să renunți la ceea ce-ți place, mai ales la ceva care îți amintește de acasă...”, spune Ana, fetița care ascultă povestea. Însă ei au făcut-o pentru cei dragi și cu credința că vor putea face cândva altele, la fel ca cele date.
Abia la sfârșitul cărții aflăm legătura dintre cele două povești în care este purtat cititorul. Legătura o reprezintă bunica și un obiect de mare valoare, care i-a aparținut ei și pe care îl dă mai departe nepoatei.
Tâlcul poveștii tot acum ni se dezvăluie. Ajungem să prețuim lucrurile atunci când le cunoaștem istoria și când aflăm cât au însemnat cândva, pentru altcineva. Așa cum ajungem să îi prețuim pe oameni - când reușim să îi cunoaștem, aflându-le istoria.
Aparent fără legătură cu întâmplările relatate, titlul este pomenit în poveste într-unul din visurile Ilincăi, fetița care visa că toate drumurile duc acasă, atunci când lumea era cât satul lor de mare, căci nu știau alta, și tot ce era mai de preț era acasă: dragostea și bucuria de a fi împreună. Iar „acasă poate fi oriunde sunt cei dragi. Și atunci, toate drumurile duc acasă...”