PERSPECTIVE: Primul Centenar

România a intrat în Anul Centenarului. Ar fi bine să ne oprim o clipă în gândurile noastre, să ne oprim un pic din goana noastră zilnică în toate direcţiile şi să reflectăm la semnificaţiile profunde ale acestui prag istoric. Nu e puţin lucru şi cu siguranţă nu e doar un prag simbolic, psihologic, o chestiune de rotunjime aritmetică.

Zilele trecute, fiul meu cel mic, Ioan, care tocmai a împlinit 11 ani, mi-a cerut să-i mai spun o dată, ca să ţină minte bine, care au fost regii ­României şi ce-au făcut ei mai important. Fireşte, sunt subiectiv, ca orice părinte, dar trebuie să spun că m-a tulburat răbdarea tăcută cu care a ascultat tot ceea ce i-am spus. E drept, nu eram oriunde, ci plecam din faţa Castelului Peleş, unde sunt şi acum coroanele de flori aduse pentru ­Regele Mihai… Istoria plutea în aer.

După ce i-am vorbit cu însufleţire despre creatorul României moderne, Regele Carol I, a cărui statuie străjuieşte unul dintre cele mai frumoase castele din lume – asta nu mai e o judecată subiectivă, aşa spun site-urile de specialitate! –, am ajuns la Ferdinand I Întregitorul, la Primul Război Mondial şi mai ales la sfârşitul acestuia, la 1 Decembrie 1918, deci la Centenar.

Sigur, analizând importanţa acelui moment se poate comenta că poporul român are în spate două milenii de existenţă, o existenţă care s-a aflat de la început şi în tot acest timp sub cupola a trei valori fundamentale: acelaşi spaţiu vital, aceeaşi limbă şi aceeaşi credinţă. În rest, cam totul a diferit şi cam totul ne-a fost potrivnic! Vreme de 18 secole, mai toate marile puteri ale lumii şi mai toate urgiile cu putinţă parcă s-au vorbit să împiedice prin orice mijloace coagularea naţiunii române într-o singură entitate, într-o singură voce, într-o singură pată de culoare pe harta Europei şi a lumii.

Mihai Viteazul o face în 1600, pentru numai două luni… Două veacuri şi jumătate mai târziu, Țara Românească şi Moldova se unesc în sfârşit definitiv, sub numele de Principatele Unite. Dar dincolo de munţi rămăsese stingheră, înstrăinată, cealaltă provincie istorică, Transilvania.

Treceţi, batalioane române, Carpaţii,
La arme cu frunze şi flori,
V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii,
Cu inima la trecători.

CU INIMA LA TRECĂTORI! Poate că niciodată nu s-a scris un vers mai frumos şi mai emoţionant şi mai trist şi, totuşi, mai plin de speranţă ca acesta, ieşit de sub pana unui român rămas până azi necunoscut – lucru nedrept pentru el, dar cred că pentru naţiunea română e mai frumos aşa.

Naţiunea română, născută creştină sub aripa Sfântului Andrei, şi-a găsit în sfârşit liniştea (cât de cât…), împlinindu-şi visul cel mai vechi şi cel mai drag, la 1 Decembrie 1918 şi, oricât ar bombăni friguroşii care cer să ne mutăm Ziua Naţională mai spre vară (citeşte: mai spre mici şi bere), este indiscutabil data cea mai importantă din ­istoria noastră.

Suntem deja în Anul Centenarului. Vom şti oare să-l celebrăm aşa cum merită sau ne vom pierde în festivisme patriotarde lipsite de convingere, lipsite de TRĂIRE? Nu am nici o îndoială că vor exista manifestări cu adevărat entuziaste, acte artistice demne de un asemenea moment, întâlniri frumoase, poveşti fermecătoare; întrebarea este însă dacă acestea nu vor fi cumva doar întâmplări izolate, fericite iniţiative locale, punctuale. Cu alte cuvinte, va fi sau nu această sărbătoare naţională chiar naţională? Și, pentru că sărbătorim Marea Unire, vom simţi că suntem „uniţi în cuget şi-n simţiri”? Și, în fine, pentru că împlinim un secol de statalitate, este sau va fi cât de curând România un stat care să conteze?

La urma-urmei, toate aceste întrebări, frământări, gânduri şi sentimente se pot rezuma la o afirmaţie şi o întrebare: România împlineşte 100 de ani; ce-avem de gând să facem cu ea?