PROZĂ SCURTĂ: Hora din deal

Priveam lanurile de grâu de pe celălalt deal şi vedeam cum, sub arşiţa amiezilor de vară, îşi schimbau de la o zi la alta culoarea, devenind tot mai blonde, asemenea codanelor satului. De dimineaţă ne-a trezit din somn zgomotul infernal, făcut de combinele roşii, uriaşe, în drum spre tarlale pentru a începe treieratul. 

Cele două femei, la fel ca toţi sătenii, erau plecate pe câmp odată cu primii zori. 

Mergeam şi noi, când soarele cobora spre asfinţit, cu trăistuţele, să aducem boabe rămase de la treierat pentru mulţimea de păsări de pe lângă casă.

Tot tineretul vorbea despre hora din deal, prilej de mare bucurie după munca de o săptămână a sătenilor. Se vorbea numai despre acest eveniment mult aşteptat. Era momentul când se aduna tineretul, se legau prietenii şi uneori se puneau la cale căsătorii. Venea fanfara de la Valea Mare, renumită pentru măiestria cântărilor, se aprindea la miezul nopţii un foc uriaş, se dansa şi se cânta până spre dimineaţă. 

Mare bucurie la noi în ogradă! 

Încă de dimineaţă, împreună cu mătuşa, nu tocmai tânără, dar nici atât de bătrână încât să nu mai spere să-şi găsească un mire pe măsură, îşi călcau rochiţele cu multe volane şi jupoanele albe cu dantelă, scrobite straşnic, iar fierul de călcat, înfierbântat de cărbuni, nu se odihnea o clipă. 

Ce mult îmi plăcea acest fier de călcat. Pus bine într-un colţ unde stătea prăfuit, nu aveam voie să mă joc cu el. În ziua aceea, de dimineaţă era scos, şters bine de praf, scuturat, iar talpa era frecată până te oglindeai în ea, cu o bucăţică de postav aspru. Cu un cleşte era umplut cu jar şi lăsat câteva minute să se încingă. Aveam sarcina să-l vântur întruna ca să fie cărbunii mereu încinşi şi, cu toate că era destul de greu, urmăream cu plăcere cocoşul de la vârf, ce părea să zboare într-un nor de cenuşă. Urma pusul părului pe moaţe şi vopsitul unghiilor cu lac roşu dintr-o sticluţă ascunsă într-un loc doar de ele ştiut, iar la sfârşit, maimuţărelile din faţa oglinzii. 

Mă tot învârteam pe lângă ele, străduindu-mă să mă fac utilă şi tare aş fi vrut să le întreb dacă voi merge şi eu la aşa mare petrecere. Cu rochiţa cea mai bună în mână aşteptam să termine de călcat şi plină de speranţă o netezeam cu fierul aproape răcit, iar inima îmi bătea tare, de teamă că nu mă vor lua cu ele.

– Ia du-te şi adu nişte porumb în lapte, să coacem la focul de tabără de pe deal – îmi spuse mătuşa.

– Vreţi să plecaţi fără mineee!... am scâncit nemulţumită.

– Lasă că te aşteptăm!

A durat ceva timp, deoarece alesul porumbului pentru copt nu era o treabă tocmai uşoară. Când m-am întors, curtea era pustie. Am intrat în casă, dar nici urmă de surori sau de tanti Ileana, doar o undă firavă de eau de cologne de lăcrămioare plutea în aer... M-am aruncat plângând pe pat şi eram aşa de mâhnită, încât nu voiam decât să mor. La vârsta aceea credeam că moartea este un fel de somn din care te trezeşti atunci când îţi trece supărarea. Dintr-odată, lacrimile au dispărut. Pe masă, sticluţa cu ojă parcă mă aştepta. Am luat-o şi pe muşamaua nouă din cameră am început să desenez până când în sticluţă nu a mai rămas decât o picătură de ojă, dar şi aceea s-a uscat până a doua zi. În timp ce desenam, supărarea a trecut asemenea unei ploi repezi de vară. Am ieşit pe prispă să ascult fanfara şi să văd focul care lumina petrecerea. Îmi doream să treacă mai repede timpul, să nu mai fiu atât de mică, pentru a putea merge şi eu la hora din deal.

Odată cu răcoarea nopţii, braţele iubitoare ale bunicii au coborât peste mine, iar din palma ei au răsărit două cuburi de zahăr, bunătăţi păstrate în lada de zestre încuiată, menite să îndulcească o supărare de copil.