„Radioul a fost șansa de a mă cunoaște”

Pușa Roth este un dramaturg cu un repertoriu bogat în scenarii realizate după clasici, dar și autoare de piese originale, difuzate în programele de teatru radiofonic, iar unele regizate pentru scena de „scândură”. Este o voce inconfundabilă ce a răsunat ani de zile în cadrul Matinalului de la Radio România Actualități, dar și un om cu idei interesante pe care le-a dezvoltat în emisiuni sociale și culturale. Pușa Roth, autoarea multor cărți de interviuri cu personalități, este subiectul acestui interviu.

Doamnă Puşa Roth, sunteţi un nume foarte cunoscut celor care ascultă teatru radiofonic. Pe lângă scenariile originale de teatru, aţi realizat multe dramatizări ale unor opere literare din patrimoniul universal. Care a fost motivul pentru care v-aţi îndreptat spre această parte a literaturii mai puţin frecventată de femei?

Dumnezeu, în marea Lui bunătate, ne îndrumă pașii spre ceea ce am putea face fiecare dintre noi, ceea ce am putea face plauzibil sau, poate, chiar remarcabil. Probabil că fac parte din acea categorie a truditorilor de teatru, fiindcă a scrie teatru înseamnă a-ți duce calitățile, dar și defectele tale și ale semenilor spre scenă. Fie ea cea invizibilă a Radioului, fie scena de scândură. Acum, ca să glumesc puțin, poezia și proza sunt de genul feminin și, probabil, feminismul ar fi fost prea puternic, așa că pașii mei s-au îndreptat spre dialog, căci ce altceva este teatrul decât un dialog al vieții, un dialog continuat în ficțiune, ficțiune care are ca suport moral, material, afectiv viața noastră de zi cu zi.

Da, femeile nu prea se apropie de teatru, poate și pentru că personajele cărora trebuie să le dai viață sunt puternice, mereu răzvrătite de rolul pe care-l primesc, mereu vor să fie personaje principale, vor să fie pozitive, or teatrul nu este doar al personajelor pozitive, teatrul este viață cu toate categoriile de oameni, răi și buni, ca să ne mărginim doar la două calificative, fundamentale însă. Ca să scrii teatru, trebuie să colaborezi cu personajele, trebuie să le provoci la dialog, trebuie să te impui, fiindcă tu ești autorul. Sunt personaje pe care trebuie să le sacrifici, să le scoți din scenă, adică din jocul vieții, or aceste personaje te pot induce în eroare, pentru că în dialogul interior dintre autor și acestea, trebuie să le croiești definitiv rolul, ca ele să aibă seva necesară să intre în conștiința publicului. Poezia este esența sentimentelor, teatrul este poezie, dar și proza vieții, și ca să cobori din paradisul poetic spre proza vieții, trebuie să ai o picătură de curaj, un dram de umor, o fărâmă de nebunie, dar și îndrăzneala de a aduce în fața publicului prototipuri umane care poartă calitățile și defectele omenești, despre care, oricând, putem spune că au ceva din caracterul cuiva, poate prezent în sală, poate ascultător, poate prieten sau adversar. Revenind, într-o zi, acum 19 ani, am scris prima piesă, „Şambelan la viezuri”, după „Pagini bizare” de Urmuz, piesă cu care am debutat la Teatrul Radiofonic, dar și pe scenă, la Teatrul „Bacovia” din Bacău. Am fost tare speriată de această ispravă, dar cred că mi-am ales bine aliatul, în persoana domnului Urmuz care mi-a lăsat ceva din forța și umorul lui ca să pot urca prima treaptă. Apoi altele, piesa care a dat și numele volumului de teatru, „Roman de Bucureşti”, inspirată de realitățile anilor ’90 dar cu trimitere la anii ’80, când se tăiau porcii în spatele blocului și încă se mai creșteau găini în balcon. La fel și piesa „Ieri după Shakespeare sau Visul unui preşedinte”, care este o „replică” acidă, bineînțeles, la adresa unora ajunși în funcții mari și care se cred aleși pe viață. De data aceasta, i-am dat întâlnire personajului meu care are corespondent în realitate, cu personajele lui Shakespeare, în primul rând cu regele Lear, poate spre a demonstra că nici măcar unsul Domnului nu este rege pe vecie. Este mai ușor să scrii scenarii originale decât să dramatizezi opere ale marilor clasici, în cazul meu: Gogol, Tols­toi, Strindberg, Marivaux, Molière etc. De ce? Fiindcă trebuie să cobori în lumea autorului dramatizat, să-i înțelegi atât opera, cât și resorturile intime, intențiile, preferințele, trebuie să te recompui în spațiu și în timpul autorului respectiv. În timp ce făceam aceste mărturisiri mi-am amintit un lucru simplu, dar lămuritor pentru faptul că puține femei scriu teatru. Atunci când scriu teatru sau despre teatru există un personaj, conștiința mea (conștiința personificată magistral de Jarry!), care îmi șoptește că femeile care scriu poezii se numesc poete, cele care scriu romane sunt recunoscute ca romanciere, și doar în cazul teatrului, femeia rămâne dramaturg. Sigur că este o figură de stil, poate o glumă, dar când scrii teatru îți asumi întâi posibilul eșec sau acceptarea, în cel mai fericit caz, căci succesul este imprevizibil. Când scrii teatru îți asumi riscul să nu fii jucat niciodată, să nu îți vezi personajele pe scenă, fiindcă nu ai găsit culoarul sau nu ai fost la momentul potrivit în locul potrivit. Acum, realitatea demonstrează că dramaturgii contemporani au puține șanse să ajungă pe scenă, dacă sunt „independenți”, dacă nu au suficientă forță să convingă un regizor sau un teatru etc. Profesiunea unui dramaturg este riscul. Dramaturgul este ca și acrobatul, cel care are curajul să meargă cu bicicleta pe o sârmă, fără plasă de protecție. Dar nu contează nimic, dacă Domnul, în marea Lui bunătate, ți-a deschis drumul spre calea mirifică a teatrului. Dramaturgia este drama vieții unui autor care este „obligat” de personajele sale să le scoată în lumină, să le dea identitate, în speranța că într-o zi vor ajunge pe scenă.

Sunteţi om de radio, ascultătorii mai tresar şi acum când vă aud vocea din postura de invitată la diverse emisiuni. Aţi prezentat Matinalul la Radio România Actualităţi în vremea lui Paul Grigoriu, alternativ cu el şi alţi câţiva colegi. Povestiţi-ne cum era atmosfera de lucru, cum făceaţi faţă provocărilor şi ritmului alert?

Ei, a fost o șansă unică pentru mine, deși am făcut emisiuni pe aproape toate palierele orare. Matinalul a fost o provocare, mai ales că în echipa de atunci era Paul Grigoriu, o personalitate puternică, un intelectual, un om de radio fantastic, cu o voce inegalabilă. De la Paul Grigoriu am învățat rigoarea, căci fără rigoare, într-o emisiune de asemenea anvergură, riscai să te pierzi în amănunte. Fiecare realizator era independent, avea stilul lui, semnalele de post care-l reprezentau, rubricile stabilite și libertatea de a crea o emisiune care să ajungă la public, care să facă audiență. Dar nu se făcea orice pentru audiență. Bine, Matinal Radio România era lider de piață, iar din acest motiv, dar și din altele o mie, trebuia să știi că ai datoria să menții locul, să aduci public, să oferi un produs jurnalistic de calitate.Veneam seara, după ora 20.00 și plecam a doua zi, după ora 9.00, după ședința de dimineață, atunci când nu aveam și alte treburi. Paul Grigoriu mi-a dat o șansă, una formidabilă, și îi voi mulțumi toată viața, fiindcă sunt sigură că mesajul meu ajunge la el, acolo, în împărăția îngerilor, unde a plecat prea devreme. Radioul nu te face vedetă, în sensul mediatic, Radioul te formează ca om, ca jurnalist, te disciplinează și te ambiționează să te depășești, dacă asta vrei, bineînțeles. Eu nu spun că „Radioul a fost viața mea”, spun că Radioul a fost șansa mea de a mă cunoaște, de a-mi cunoaște posibilitățile intelectuale, de a mă regăsi ca ființă, de a-mi deschide calea spre mine și spre public.

Ca publicistă, aveţi în palmares câteva cărţi de interviuri în care aţi valorificat întâlniri cu oameni de litere şi ai scenei româneşti. Ce sentiment vă dă faptul că aţi avut şansa, dar şi iniţiativa de a dialoga cu nişte personalităţi cu adevărat importante?

Dialogurile cu personalitățile timpului tău îți dau posibilitatea să te descoperi pe tine ca om al cetății, să-ți exersezi arta dialogului. Aici este, înainte de toate, abilitatea jurnalistului care, după părerea mea, trebuie să fie „alergător de cursă lungă”, în sensul datoriei față de public, față de cei intervievați, care altfel nu ar avea posibilitatea să-și exprime părerile, ideile, să-și facă cunoscută creația din domenii diverse de activitate. Dialogul cu o personalitate te obligă să știi ce a făcut, în ce domeniu a excelat, trebuie să înveți, iar învățarea continuă este obligatorie, atunci când chiar vrei ca interviul, discuția, conversația să rămână peste timp. Dacă vreți, doamnă Șontică, este tot istoria timpului fiecăruia dintre noi. O istorie obiectivă, de data asta, deși vorbim tot de un act de creație.

Scrieţi şi proză, uneori şi poezie, iar condeiul vă este abil şi în opinii critice literare. Vi s-ar fi potrivit o viaţă fără cuvântul scris şi vorbit?

Aș fi existat? Sigur, nu! Aș fi existat în lumea cuvântului scris și vorbit? Nu.

Ştiu că lucraţi la o piesă de teatru radiofonic. Dezvăluiţi-ne câteva lucruri despre aceasta şi când putea fi ascultată.

Un scriitor trebuie să marcheze într-un fel prezența, mai ales când Țara a adunat o sută de ani de la Marea Unire. M-am gândit și am propus Teatrului Național Radiofonic o piesă tematică, o piesă despre Unire, despre momentul 1918. Piesa se bazează pe documentele vremii, dar am așezat evenimentul astăzi, în 2018, ca o dezbatere, ca o rememorare, dar și ca o „uimire” – evenimentul acesta continuă să uimească prin puterea lui și a înfăptuitorilor, oameni puternici, patrioți (cuvântul acesta nu e desuet, are o puternică încărcătură emoțională!), care și-au înțeles menirea istorică. Restul e surpriză, draga mea doamnă Daniela Șontică!

Cum este dramaturgia care se scrie azi în România?

Dramaturgia prezintă la scara unu pe unu ceea ce trăim, fiind aproape un reflex al realității. Se scrie teatru - dramă și comedie, se scriu piese sociale, politice, dar păstrând proporțiile, este o altă formă de istorie, fiindcă autorul are deplina libertate să reinterpreteze un eveniment, o stare de lucruri, să recreeze după chipul și asemănarea lui. Sigur, în această epocă a tehnologiei, și teatrul beneficiază de ea, fiindcă autorul are posibilitatea să-și exprime ideile și tridimensional, în sensul că pe scenă se pot folosi secvențe de teatru clasic combinate cu film etc. E adevărat că se scrie multă poezie, mai puțină dramaturgie, fiindcă procesul de elaborare al unui scenariu este complicat. O piesă nu se poate scrie într-o oră, e nevoie, ca și în viață, de respirație.

Ce realizare artistică v-a dat cea mai mare satisfacţie?

Viața cu întâmplările ei mi-a dat cea mai mare satisfacție, pentru că mi-a dat șansa să fac ceva pentru mine și, probabil, pentru ceilalți. Îmi asum tot ceea ce am făcut, fiecare cuvânt mă reprezintă, dar cred că important este să nu te bazezi pe succesul de ieri, ci pe ce poți face azi sau mâine. Sper să existe o zi în care voi spune că sunt mulțumită de ce am realizat, dar până atunci viața e o provocare continuă.

Fiul dvs., Rudy Roth, scrie şi el poezie, are talent şi la grafică, a fost o vreme jurnalist, iar de câţiva ani conduce o revistă culturală online, pe care a şi creat-o. Cum vă raportaţi la vocaţia lui artistică?

Mama e fericită, fiindcă așa e orice mamă din lume, dar nu mama judecă ce face fiul, ci specialiștii, publicul. Eu știu că este un om talentat, depinde doar de el să urce treptele afirmării. Mi-aș dori pentru fiul meu tot succesul din lume, fiindcă orice mamă are nemărginirea în suflet când e vorba de copilul ei. Am să vă mărturisesc ceva, acum, la finalul conversației noastre. Mi-aș dori ca peste ani, cei doi nepoți ai mei, Eric și Albert, să le arate prietenilor lor, privind spre bibliotecă, raftul pe care se află cărțile bunicii și ale tatălui lor, aflat încă la masa de lucru. Aceasta este sau ar putea fi imaginea-medalie a unei vieți de om.

Autoare a 17 cărţi

Pușa Roth este absolventă a Facultăţii de Limba şi Literatura Română a Universităţii din Bucureşti, specializarea Limba română–limba franceză, membră a Uniunii Scriitorilor din România, secţia dramaturgie, realizator de emisiuni la Radio România, membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România. Autoare a 17 volume însumând teatru, critică şi istorie literară, publicistică, poveşti pentru copii etc. Debut la teatrul radiofonic, dar şi pe scenă în anul 1999. Are 22 piese montate la TNR, dintre care 7 scenarii originale, 12 dramatizări şi 6 adaptări. Peste 3.000 de articole în presa cotidiană şi literară. Senior editor la publicația „Occidentul Românesc” (Spania), și la revista culturală „Leviathan” (online).