Regenerarea poetică a timpului

Vom întâlni în cartea de versuri a lui Dan Drăgoi, Cireșe amare (Editura Larisa, Câmpulung, 2022), detalieri esențiale proprii unei copilării pline de farmec, când cele ce se petrec iau neobișnuite valențe întru neuitare.

Divinitatea și valorile sufletești reprezintă fundamentele acestei veritabile regenerări poetice a timpului. Astfel, satul natal ia pro­porții apropiate paradigmei. Manifestările cotidianului se îmbină fascinant cu tușele miraculoase, de aici rezultând un tablou complex care nu poate să ne lase indiferenți. Dan Drăgoi realizează un act recuperatoriu comportând mare profunzime. Totul pentru accederea la starea de autentică mulțumire sufletească. Prin intermediul lirismului ne familiarizăm cu acel univers inefabil al tainelor hrănitoare. Aura ascensiunii enigmatice tutelează estetizant diversele fațete ale existenței: Iată, acest templu al negrului/ îmi aduce capul pe o tipsie de aur,/ neverosimilul cap al visului./ Iar capul luminează în noapte/ precum Sfântul cap din Sfânta Scriptură.// La o palmă de cântec respiră miracolul,/ respiră neasemuita simfonie a nopții:/ cântecul greierilor, fâlfâitul aripilor,/ cântecul broaștelor, freamătul spicelor,// Acest miracol/ te așteaptă să-ți deschizi sufletul./ Te așteaptă să-l iei în brațe./ Dar tu dormi în peștera umbrelor,/ dormi lângă miracolul nopții,/ în lumina licuricilor./ Dormi sub hlamida razelor de lună,/ sub hlamida țepoasă a aricilor somnambuli;/ dormi lângă mersul melcilor,/ pe drumul lipicios, de mătase, al copilăriei.// Am rătăcit adesea prin pădurea/ cu cireșii amari,/ Am rătăcit adesea în noaptea de flăcări/ a primei iubiri./ Am rătăcit adesea în ziua de flăcări/ a primei nopți de dragoste./ Iată, s-a dat la o parte lespedea nopții./ Iată. Tâmpla nopții începe să se albească/ în primele raze./ Aștept să intru în necuprinsul zilei.// La o palmă de cântec respiră miracolul,/ respiră neasemuita simfonie a nopții.// O, drumul acesta al nopții spre zi!/ Drumul acesta de neundeva, de neunde (La o palmă de cântec respiră miracolul). Puritatea plutirilor are o acuitate deosebită. Melancolia se profilează printre nuanțe vibrante, în culori întrepătrunse hipnotic.

Pecetea transcendenței este imeditat recog­noscibilă. Amintirile îndrăgostite ne fac păr­tașii unei spirale a spectacolului inimilor. Lirismul considerațiilor existențiale consonează cu speranța nedisimulată, valorizare maximală a momentului creator. Dispariția mamei aruncă peste universul poetului o mantie grea, nea­gră, plină de spini, încercare imposibil de eludat. Incursiunea ideală pe teritoriul unei veritabile „Insule a lui Euthanasius“ poate avea virtuți revelatorii, ritualice. Simbolul cireșelor amare deschide porți către incandescențe fermecate. Misterul nu se oprește nicicând: Totul a început cu chemarea./ Totul se sfârșește cu plecarea.// Totul povestește pădurea, descântecul,/ jocul ielelor, sărutul zânelor, cântecul.// Totul povestește despre neprețuita copilărie,/ din satul meu dintre două doruri,/ de satul meu cu două râuri,/ dintre două cântece de mierlă,/ din aburul subțire al dimineților răcoroase,/ din plecarea mierlei spre neștiute zări (Chemarea). Entități translucide compun atât de greu definibilul dor.

Volumul lui Dan Drăgoi desfășoară autentice leacuri pentru interioritate. În același timp persistă o formă de ardere mândră, conștientă de profunzimea actelor poetice. Patina isihastă înalță, întărește și luminează. Infinitul este din ce în ce mai aproape. Amintirea cireșelor amare va avea mereu sclipirea netulburată. Permanența iubirii este în relație directă cu atitudinea vivantă a poeziilor cărții. Chiar dacă spectrele abisului se întrezăresc uneori, persistența speranței nu va fi ame­nințată. Ies în evidență pașii pe o scenă existențială însemnată. Se petrec călătorii înspre orizonturi aurorale mult visate. Cărările solare sunt urmate cu asiduitate, până când inevitabilul crepuscul modifică tonul ideatic: Stă-n depărtare farul părăsit,/ În noaptea de viscol, săpată-n granit.// Nimeni nu amintește de farul înalt,/ Rămas în depărtări, pe malul cel’lalt.// Nimeni nu vrea să știe de farul cel vechi./ Cântecu-i drag murmură trist în urechi.// Drumurile apei nu mai duc către el,/ Rege al nopții, târziu menestrel.// Acum e-nghițit într-un timp ancestral./ Nimeni nu ancorează pe splendidu-i mal.// Numai paznic poetul, rămas solitar,/ Aprinde în noapte, lumina în far.// Sisif al luminii, cerșetorul de zări,/ Paznic poetul ne-ntâmplatei visări.// E viața lui toată între două lumini,/ În farul uitat, după care suspini.// Paznic poetul, de noi mai presus,/ Aprinde lumina ce-n noi a apus (Paznic poetul).

Sensibilitatea poeziilor lui Dan Drăgoi poate avea funcție taumaturgică. Profundele vibrații transfigurate liric iau nu de puține ori aspecte imnice. În emoționanta prefață intitulată Dragostea care rămâne, Ștefan Mitroi nu­mește ceea ce îl particularizează pe autorul acestor Cireșe amare: „Dan Drăgoi e bolnav de nostalgie, de dragostea care rămâne, adică. Ce boală minunată, atunci când îți sar în ajutor cuvintele, ca să poți face să rămână fărâme din dragostea care rămâne și pentru cei de după tine! Dar nu toate cuvintele pot face asta. Numai cele care, puse împreună, știu să sune poetic. Multe dintre cuvintele pe care le așterne Dan Drăgoi pe hârtie au această știință. Ea vine dinspre sufletul omului. Mai bine zis, dinspre sufletul de copil al omului care-și poetizează nostalgia, în încercarea de a-și transforma fuga spre anii cei mai tineri ai vieții în zbor“.