Rezonanțe cristice în poezia monahului Ignatie Grecu

Cu recentul volumVeni-va, (București, Editura Agol, 2015, coperta de Vasile Sarcă), oblăduit de un îndemn al Fericitului Augus­tin (`Cântă și mergi; Dumnezeu e la capătul drumului”, 354-430), se conturea­ză tot mai pregnant o operă poetică demnă de înaintașii săi religioși sau laici din toate timpurile și orizonturile lumii creștine. Este vorba de monahul de la Cernica, Ignatie Grecu, și crezul său nestrămutat întru poezia filocalică, a adorației imnice a Sfintei Treimi și a creației sale, a rugăciunii inimii și regăsirii sigiliului divin în toate cele ce înseamnă viață, natură, flori, munți „împo­vărați de propriile lor gânduri”, arbori, cântecul poetului, al păsărilor sau al aștrilor, al valurilor mării înălțându-se spre cer.

Mesajul implicit al textelor sale-, unele având puterea și frumusețea oximoronului și metaforei esen­ți­a­lizate, a haiku-ului în formă rebelă-, este aspi­ra­ția spre cer, comuniunea și ascensiunea cugetului spre Cel Atotputernic. Iată, de pildă, această emo­ționantă rugăciune, parcă desprinsă dintr-un verset biblic, revelație a credinței în Dumnezeul eminescian din „Rugăciu­nea unui dac”, echivalent al acelui dor, cupio dissolvi, al dispariției în micro și macrocosmosul creației: „Am/ aruncat/ peste/ bord/ tot/ ce-am/ agonisit/ o/ viață/ acum/ ușor/ ca/ un/ fulg/ mă/ topesc/ întru/ Tine,/ Doamne”.

Cele peste 100 de texte poetice, scrise sub ocrotirea și lumina aripii Porumbelului Divin, și săvârșite prin sublimarea rostirii la un singur cuvânt sau monosilabă în spiritul minimalismului universal (de la Pindar și Matsuo Basho la Ungaretti), sunt tot atâtea probe de eternizare a unor instantanee, a clipei unice, ireversibile, a epifaniilor accesibile doar celor aleși și îndu­hovniciți, celor care știu să distingă frisonul miracolului, feericului sau fabulosului dincolo de aparențele repetitive ale cotidianului: „Târziul/ cântec/ al lebedei/ abia/ auzit/ apoi/ fulgerul/ înflorind/ norul”. Ignatie Grecu nu-și uită propria condiție de poet și monah care a făcut legământ de credință indelebilă și jertfă: „Picătu­ră/ cu/ picătură/ ars/ Sufletul/ de/ iubire/ numai/ și/ numai/ pentru/ Tine/ fân­tână/ vie/ a cântecului/ meu/, Doamne”. Lumina zorilor și a soarelui, a razei de lună sau a asfințitului, precum și strălucirea aurului, expresii nelipsite în simbolistica și iconografia orto­do­xă a mântuirii, nu puteau lipsi din poezia lui Ignatie Grecu, poetul însuși definindu-se în chip blagian `un mugur/ plin/ de/ freamătul/ luminii”.

Iată acum și o pildă de poezie pură, sinestezie conotativă între timp, cromatică, mister, olfact: `Clipa/ lacăt/ suav/ albastru/ descuie/ o/ tainică/ mireasmă”. Și din nou condiția poetului: `Că­lă­tor/ cu grea/ crucea/ cântecului/ în/ spate”.

În alchimia talentului lui Ignatie Grecu, poet al bobului de rouă ce dă strălucire diamantină petalei florale, al rodului deplin de bucurie, dar și al desmărginirii și sin­gurătății ca „abis de lu­mină”, profunzimea, știința sugestiei contrastive, stările sufletești înduioșător de umane, dar și conceptele religioase, psihofilosofice, recursul la folclor, legende și antropomorfism își găsesc expresia fericită în marea simplitate a dicțiunii, cucerire a maturității poetice, cea care îmbină ingeniozitatea inspirației cu ingenuitatea mitopoietică. Natura românească ridicată la puterea naturii universale este văzută sub toate înfățișările și anotimpurile, cu flora și fauna aferente: natura ca peisaj și stihie, natura în rama unei picturi intraverbale, efemeră și indelebilă, natura în feluritele sale inter­ferențe, simbioze, metamorfoze și convergențe, dar nicicând ca fenomenologie de sine stătătoare, ci strâns legată de aventura umană sub zodia Creației și a Credinței.
Veni-va este cartea poetului nostru de rugăciune și de logodnă cu Asceza, „O/ lebădă/ de/ aur/ adie/ pe/ munții/ de/ fier/ ai/ singurătății/ mult/ mai/ sus/ de/ vânt/ și/ de/ nori”, cartea de iubire de Dumnezeu, de oameni și de Poezie, calea cea mai directă de comunicare cu Persoanele Sfintei Treimi. Încheiem aceste însemnări cu definiția dată de Ignatie Grecu poeziei pure tip Paul Valéry: „Anonim/ azur/ estuar/ mătăsos/ al/ iluziei/ lance/ la/ depărtări/ înstelate/ Poezie!”.