România din ochii celuilalt...

Ne-a încântat pe toți filmulețul prin care Prințul Charles ne promovează țara, pe care a descoperit-o în admirabila ei frumu­sețe și care a ajuns, după mărturisirile proprii, țara pe care o iubesc. România este țara pe care o iubește și Charles Ottley, care o mărturisește, de asemenea: „Am avut privilegiul și onoarea să fac asta (documentarele - n.r.) pentru România, țara pe care o iubesc, mai mult decât orice altă țară pe lume”... Este România din ochii celuilalt. O Românie pe care noi parcă am uitat-o, o Românie a cărei imagine, prin răsfrângere din inima celuilalt, a străinului, în inima noastră, se reîntoarce la noi...

România era, la începutul secolului al XX-lea, pe fundalul tragic al Primului Război Mondial, și pentru Regina Maria a României, țara pe care o iubesc.

Cărticica Reginei, așa cum, cu modestie, o considera „Țara pe care o iubesc. Memorii din exil”, încălzise inimile românilor în acele vremuri de restriște. Nu era o rușine să-ți mărturisești dragostea de țară, de oamenii ei. Aceeași afecțiune pentru România și la Ethel Greening Pantazzi, care în „România în lumini și umbre”, pe parcursul a zece ani, 1901-1919, consemna luminile din perioada de pace, acea nostalgică belle époque, și umbrele care au întunecat-o în timpul Primului Război Mondial.

De ce ne este nouă, românilor, așa de greu să ne mărturisim această dragoste? O consecință dureroasă a anilor de demagogie comunist-naționalistă? Sau doar pentru a ne situa, în epoca uniformizării globalizante, pe linia corectitudinii politice? Sau pentru că nu ne mai place să ne asumăm obligații, să ne responsabilizăm datoria față de ceea ce iubim, față de ceea ce ne identifică? Trebuie ca România să se întoarcă în sufletele noastre după un ocol în inimile altora?

Să revin la tulburătoarea cărticică a Reginei Maria, „Țara pe care o iubesc”.

Pentru Regina Maria, Mama națiunii la acel ceas al istoriei, ca și pentru Ethel Greening Pantazzi, România era țară de adopție. Cu toate acestea, ca și pentru Prințul Charles, astăzi, sentimentele exprimate sunt sincere, admirația și dragostea lor, calde, învăluie întâmplările într-o aură care exclude mistificarea. Dragostea nu se poate mima. Se simt în fiecare cuvânt, în fiecare idee o afec­țiune, un atașament pentru valorile românești, pentru oamenii pământului, o predispo­ziție pentru înțelegere, pentru prietenie și, mai ales, dorința de a face ceva, de a contribui, după puterile proprii, la tragedia generală, pentru a alina durerea, pentru a pune balsamul iubirii pe rănile deschise în trupul nației.

La îndemnul lui Nicolae Iorga, marele istoric, el însuși parte importantă a spiritului și sufletului național, Regina Maria începea să-și pună în cuvânt gândurile, spre a-și îmbărbăta poporul în vremurile tragice ale refugiului de la Iași din anii 1916-1918. „Am început prin a scrie câteva pagini, spunându-le tuturor că inima mea bate pentru ei, că le îm­părtășeam durerea, neliniștea, umilința, încurajându-i să înfrunte adver­sitățile prezentului cu hotărârea de a rămâne de nezdruncinat, de a nu se lăsa cuprinși de deznădejde”, se confesa Regina. Cuvintele construiesc, au avut feedback imediat: au stârnit emoție, oamenii și-au ascultat Regina, de a cărei sinceritate nu se îndoiau, conștienți că nu erau singuri, încrezători într-o victorie viitoare care să le redea țara.

Scriind, Regina se adresa direct, într-o retorică simplă, străbătută de la un capăt la celălalt, și credibilă prin aceasta, de sincera mărturisită dragoste de țară, de interesul pentru soarta oamenilor, cărora se străduia, în acel „ceas cumplit”, când fuseseră, cu toții, izgoniți din ceea ce fusese „viața noastră”, să le țină trează speranța în victoria viitoare și sigură; le împărtășea disperarea și deznădejdea ca mamă a națiunii și ca mamă îndurerată – mater dolorosa – care-și înmormântase și-și lăsase în pământul cotropit copilul de trei ani...

„Cum să mă fac auzită, cum pot pătrunde în inimile voastre?” Dragostea, sinceritatea sentimentelor o conduc spre aflarea tonului adecvat pentru a reînvia în sufletele celor­lalți mândria de a fi român, amintindu-le momentele importante ale istoriei lor - Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, purtându-i, într-o călătorie imaginară, prin locuri înfiorate de istorie: Comana, Curtea de Argeș, Bran, Târgoviște, Mol­dova...

Deși nu luptă pe front, Regina Maria este o luptătoare, al cărei spirit curajos și devotat întreține speranța tuturor. Devenise Mama Răniților, iar cărticica ei sorbită nu doar de curiozitate, ci grație speranței în ziua victoriei, când își vor recupera patria pierdută.

„Nu există nimic să nu iubesc în toată Țara Românească. Mai mult chiar decât aproape toți cei născuți aici, m-am simțit una cu întinsele ei câmpii, cu drumurile nesfârșite, cu apusul soarelui, cu pajiștile înrourate în zori de zi, cu codrii întunecați și lanurile aurii de grâu. Am îndrăgit până și mărăcinii deșirați ce-și întind prin bolovănișuri frumusețea...”, ne spune încă Regina, adresându-se și sufletelor noastre.

Ar putea să nu impresioneze pe nimeni aceste sincere gânduri exprimate ca-ntr-o spovedanie? Se poate întoarce România la noi după ce a trecut prin sufletul unei Regine sensibile și iubitoare, inteligente, care nu se sfia să-și mărturisească dragostea pentru țară? Vom putea, având aceste modele, să ne mărturisim dragostea pentru România, considerând-o, la rându-ne, țara pe care o iubesc?