Satul care s-a mutat în cer și s-a făcut icoană

„Atunci când era mereu duminică", recentul volum al lui Ștefan Mitroi, apărut la Editura Rao, este drumul pe care autorul coboară din satul lui din cer, ca să ne vorbească, în 12 scrieri, splendide „evanghelii" țără­nești, despre înălțare. Stare pe care noi, cei împietriți în timpul linear în care ne zbatem, vlăguiți și reci, nu mai avem puterea să o înțelegem. Să o trăim.

În satul lui Ștefan nu se ajunge oricum, ci cu smerenie și inimă curățită, așa cum se cuvine să fim când deschidem Cartea Facerii. Căci înveșnicita duminică a lui Mitroi este și ea tot un fel de carte a facerii, cu un arbore genealogic al autorului, „crescut" în satul său natal, ca un început de lume, cu o curte ca o grădină a raiului, în mijlocul căruia un dud - substitut al pomului cunoașterii - și o cucuvea - pasăre simbol al mor­ții, sau nunții și nașterii la români - „vin la rând, după mama, tata și tataie Gheorghe".

Capitolul al doilea, „Oameni din flori", este ca o zi a șasea a Creației, când Dumnezeu l-a frământat pe om din țărână, „în care ne și întoarcem", ca să închidem cercul existenței noastre materiale în această lume.

„Frământarea" copilului Ștefan s-a făcut însă altfel: „Tata a luat (...) un pai de alături și a început să deseneze cu el pe cer. Mama a luat și ea un pai urmându-l. Mă desenase pe mine fără să știe. (...) După asta a suflat fiecare în paiul lui, ca să-mi dea viață". Și, astfel, în lumea de pământ, pășește el, copilul „desenat pe cer", nealterat la suflet, care începe să se mire, să-și caute calea și să vadă. Vedere a lumii, încă nevedere la început, apoi vedere în sine, aspirație și căutare prin cele opt poduri ale copilăriei: primul, al săpunului, cepei, fasolei, lânii și strugurilor, al doilea, al viespilor și furilor, al treilea, al pititului, al patrulea, al salbei cu turtă dulce, al cincilea, al cucuvelei, al șaselea, al războiului, al șaptelea, al fugii și iernii, și al optulea, al curcubeului, care este Dumnezeu, spre care ne poartă de mână îngerii, și la întâlnirea Căruia vederea se face vedere adevărată. Chiar și pentru orbi. Și oamenii se vor cunoaște, bărbat și femeie, „și or să se lumineze nopți în șir unul pe altul".

În capitolul „Vorbitul prin tăceri", războaiele stau față în față, ca într-o oglindă: cel cu morți, mutilați și răniți, și cel de țesut al mamei. Moarte și viață. Dialog mut. Pace posibilă. Dormit pe patul puștii. Crăciun cu colinde ce ies din tranșee și se duc, fiecare pe limba lui, până la tranșeea din față, fără să-și sară la beregată.
Capitolul al șaselea, „Îngeri păzitori", descrie, nostalgic, satul podurilor din copilărie, învecinat cu cerul, unde viața „nu se sfârșea niciodată", iar „binele oamenilor" devălmășea „cu binele îngerilor".

Însă, pe măsură ce timpul și omenirea îmbătrânesc („Cu toate că a început o zi nouă, săptămâna în care ne aflăm e veche"), apar și semnele Sfârșitului, întruchipate de balaurul din icoana Sfântului Gheorghe, „din casa lui tataie Gheorghe", care fuge în fiecare noapte de sub sulița sfântului, se face uriaș, și umblă prin lume amețit și înșelător. Și, în acest ceas, copilului 'desenat pe cer", obligat să trăiască într-un timp sterp și rătăcit, „la celălalt cules (de vie), din urmă cu două toamne", îi dă prima oară prin gând să-I trimită o scrisoare lui Dumnezeu. Și chiar ÎI scrie, cu speranță: „Calea Lactee, despre care Ți-am scris mai sus, este cel mai frumos mers într-o țară străină. Chiar mai frumos și decât mersul în Polonia, cu condiția ca la întoarcere să-ți scape găleata din mână în dreptul bisericii și laptele din găleată să se împrăștie peste tot". Anii se scurg însă, și nici nu mai contează dacă găleata cu lapte s-a răsturnat sau nu, pentru că totul s-a albit pe loc, și a apărut teama de moarte. Timpul s-a strâmtorat atât de mult, încât chiar și „cucul din ceas", care le vorbea oamenilor „despre nunțile ce urmau să se întâmple", a amuțit. Și ei, oamenii, „fără ceasul mare al școlii, care măsura timpul tuturor, se zăpăciseră de-a binelea", intrând „în vacanța de vară, morți sau bătrâni". Apoi, cucul din ceas, nesperat, s-a trezit și cântă din nou anun­țând „mai multe nunți ca oricând". Trebuie doar ca noi, oamenii, să-l ascultăm. Altfel, vom trăi într-un bâlci, suflând în goarne, vom merge pe sârmă ținân­du-ne respirația, vom dori să fim toți circari, aruncători de cu­țite, vom privi încân­tați omul cu chip de balaur ce scoate flăcări pe gură, sau ne vom electrocuta pe stâlpul de înaltă tensiune și vom cădea la pământ, grămăjoară de scrum, din cauza „litrei de minte" ce ne-a mai rămas. Vor fugi copacii, ne va răzbi frigul și ne va fi frică de întunericul în care vocea mamei anunță că se va stinge lampa. Și lampa se va stinge curând.

Și, în această orizontală și înghețată nepăsare, copilul „desenat pe cer" ar vrea totuși să scoată salvator din pălăria lui de scamator, păstrată de pe vremea când zbura pe deasupra satului, anii pe care i-a pierdut și tinerețea părinților; să vindece lumea, dându-se cu sania pe viața bunicului Ion, ca pe un derdeluș de pe care nu lipsește nimeni; să apară apoi tataia lui cu toiagul în mână, și să nu-i mai fie frică de nimic; să fie „ca atunci când am învățat să scriu" și „ să citesc literele scrise pe albul zăpezii din carte", pentru că „tataia este cel mai frumos scris din lume"; să-L colinde pe Dumnezeu, spunâdu-I că vine de pe pământ, și că este ziua Crăciunului. Ziua trezirii. Ziua nașterii. Duminică mereu, cum visa „nenea Costică". Să bată clopotul, să se audă zurgălăii cailor, corcodușii să înflorească, și să-l țină de mână mama...

Dar toate acestea s-au petrecut cu „multe mii de ani în urmă". Din ele au rămas nealterate doar viața, visele, amintirile și scrisul lui Ștefan Mitroi. Duminica lui continuă; copilăria lui transfigurată; timpul matrice, înveș­nicit, în care s-a născut; începutul în care se întoarce, referențial, ca într-o grădină a raiului; satul natal, primordial, curat și viu, care și-a depășit condiția, trecând prin moarte în transcendent; curtea casei lui înălțată la ceruri, din care coboară zilnic să ne „oficieze", ca un sacerdot al metaforei, splendidele lui „evanghelii" țărănești; veșnicia cu care sufletul și scrisul lui s-au logodit, cum sugerează și ilustrația copertei, realizată de către maestrul Ștefan Câlția: o pasăre-suflet, cu un inel de logodnă în gheare, ce poartă pe aripi o casă albastră și siluetele a trei pomi, simbolul satului înălțat la ceruri și preschimbat în icoană în inima lui Ștefan...