Săvârşitu-s-a!

Actul Învierii nu se repetă, nu e teatru şi nici înscenare, cum nici o clipă nu e aceeaşi. Ceva se schimbă în sufletul omului, prin cele trei revelaţii primare: a cuvântului, a morţii şi a iubirii. Treptele acestea sunt minunat îmbinate, pentru a ne ocroti de cruzimea omului răpus de rele şi cu obicei secular de tăgăduire.

Prima învăţătură a părinţilor mei a fost una cât se poate de simplă: Să am ruşine de oameni şi frică de Dumnezeu. Altceva nu ai cum să adaugi, mai târziu, fără riscul pierderii sau al rătăcirii. Toată Săptămâna Mare eram în alergare. Nu-mi era nici foame, nici sete. Aşteptam asfinţitul şi pe înserate clopotele ne chemau la Deniile înalte de rugăciune împreună, un fel de întristare după ceea ce avea să se întâmple fără voia noastră. Eram uniţi de un cuget comun, cu o putere ascunsă, de a face cumva să împiedicăm crucificarea, să fie doar o moarte uşoară şi o trecere fără durere spre Învierea cerească, spre bucuria trăirii, fără amăgire.

În Săptămâna Mare trăiam cu adevărat fiecare moment cu o emoţie curată. Mai întâi la mărturisire şi la împărtăşire, împreună cu părinţii, apoi, în Vinerea Mare, în momentul trecerii pe sub Sfântul Aer, şi, în clipa culminantă, din noaptea Învierii. Cuprins de un fel de hărnicie peste puterile mele, aşteptam Învierea, pentru a fi vrednic de darul părinţilor: înnoirea ţinutei, cu haine tocmite la croitor şi încălţări noi. Singura încercare era să ajung acasă cu lumânarea aprinsă din lumina vie a Învierii. Aşa ne-a ocrotit Dumnezeu de a nu fi doar participanţi la un spectacol, ci să trăim Învierea ca persoane, suflete vii, salvate de la moarte de Unicul Fiu al Dumnezeului Cel viu. Trăirea aceasta înseamnă iubire. Şi iubirea lui Dumnezeu nu se dezminte. Dumnezeu e făgăduinţă. Dumnezeu Se ţine de cuvânt. Pentru omul viclean, tăgăduitor, iubirea lui Dumnezeu ar putea fi amăgire sau promisiune. Nu însă şi pentru creştinul care primeşte darul iubirii. Darul acesta ţine de Sfântul Duh, ca împlinire a Sfintei Scripturi, a ceea ce e înscris în Planul divin al Creaţiei. Omul nu e făcut pentru a confirma ceva, ci pentru a încununa creaţia. Abia prin surparea morţii de către Mântuitorul Iisus Hristos, istoria şi-a pierdut cronologia şi a devenit prezent. Nici o teologie şi nici o religie nu pot însuma mai viu, mai grav şi mai tensionat trăirea fiecărui suflet din noaptea Învierii.

Dumnezeu nu ia omul prin surprindere. Dumnezeu ni Se arată mai întâi prin prefigurare şi preînchipuire. Prefigurările lui Dumnezeu sunt atenţionări pentru omul de ieri, pentru înţelesul tainei, ca adeverire a iubirii Sale. Creaţia nu poate fi despărţită de Creator. Iubirea părintească e binecuvântare cerească. Învierea e trăire curată în inima copilului. Uimirea din sufletul său e bucurie. Cum şi-ar vedea părinţii nemuritori. Chiar de ar muri, ei vor învia, precum a înviat Iisus, şi copilul nu va mai fi singur. Pe cruce, Iisus nu e singur, ci părăsit. Întristarea Sa nu e un regret după ceva pământesc, ci e o întristare de moarte, peste care nu se poate trece, pe care nu o poate surpa decât tot prin moarte. Când vedeam literele acelea, INRI, atent eram cu toată fiinţa mea de a nu scăpa nici un cuvânt de la Sfânta Liturghie, de a nu fi rămas pe dinafară, de a nu fi trecut cu vederea, de a fi neglijat, neluat în seamă. Sorbeam din ochi fiecare chip din preajma mea şi eram una cu ei, cu toţi, într-un glas răspunzând Adevărat a înviat! Numai să nu mi se stingă lumânarea, să o ţin cât mai aproape de sufletul meu, pâlpâind în adierea blândă a nopţii.

Învierea e fără precedent, e doar prezent, însumare de-o clipă. Totul e tresărire, trezire din amorţire, într-un glas răspundem şi suntem răspunsul. Şi strigătul nu mai e durere, trece uşor ca o adiere. Aerul e văzduh şi însufleţire. La Înviere se petrec toate atât de repede, încât nu ai cum să vezi fulgerul, săgeata Duhului, decât după ce te-a pătruns, până în adâncul inimii, cum nu ai fi fost, pe când erai. Acum, sufletul e uşor, nu-l poţi vedea cum trece parcă pe dinaintea ta şi nu te fură şi nu te părăseşte.

La Înviere, tot ce e părere piere subit, tot ce s-a aflat ca nevăzut e acum mormânt golit. Şi nici prin artă dezvăluit, nici prin cuvânt zăvorât. Logosul e acum Verb în lucrare, indiciu şi nu principiu, e moartea literei şi însufleţirea Duhului, e desăvârşire prin săvârşire, ultimul cuvânt de pe cruce: Săvârşitu-s-a! Tot ce a fost încercare e acum ridicare la putere. Învierea e încununare a creaţiei, plinire a iubirii, prin jertfire. Tot ce a fost până acum prefigurare, alegorie, parabolă străvezie devine clipire a razei. Grăbire şi alergare de a ajunge la timp, să nu fim surprinşi de neprevăzut, să nu întârziem, moartea nu aşteaptă. Ea trece ca o umbră. Şi nici lumina nu se arată decât prin umbra sa. Numai Lumina necreată nu ni se arată decât o singură dată, faţă către faţă.

Moartea pe cruce e plinire treimică a creaţiei, acolada care uneşte sfârşitul cu începutul. De la pomul vieţii şi întâia cădere a protopărinţilor, trecând prin robia păcatului, până la lemnul uscat al crucii. Noul Adam doar prin moarte primeşte putere de la Tatăl pentru a-i elibera din iad pe vechiul Adam şi pe Eva, dându-şi sufletul în mâinile Tatălui. Eliberarea aceasta o resimte şi o trăieşte oricine aude şi vede, orice suflet respiră odată cu ultima răsuflare a Duhului. Agonia însă rămâne, suferinţa capătă un sens, viaţa prinde un rost. Ţinem minte şi nu uităm cât de repede s-au întâmplat toate, parcă fără voia noastră. De ce L-au chinuit, se întreabă copilul din noi, de ce L-au lăsat să moară, de ce L-au chinuit şi crucificat? Copilul de ieri de la sânul Mamei e acum în dreapta Tatălui. Aşa va fi şi cu fiecare din noi, ne spunem în gând, şi ţinem aproape unul de altul, să nu se strecoare printre noi tăgăduitorul, amăgitorul.

Împlinire a creaţiei, a iubirii prin actul jertfirii, la sfârşitul veacurilor vom fi judecaţi nu după fapte, ci după cum am iubit şi cum am răspuns iubirii necondiţionate a Creatorului. Acolada face să dea mugur şi mlădiţe.

Fiecare cuvânt de pe cruce actualizează creaţia, în toată dimensiunea umană a cunoaşterii şi a eliberării de sub arcanele viclene ale amăgirii, ale simulării, ale înscenării. Accentuate şi tensionate, ultimele cuvinte de pe cruce induc spre limpezire şi lămurire a ceea ce e mai tainic în sufletul omului: iertarea! Prin pătimire, Mântuitorul Iisus Hristos ia asupra Sa toată povara şi neputinţa umană, eliberând-o. În felul acesta, omul cel vechi e acum înnoit prin înfiere. Prin Fiul Omului e restaurat chipul dintâi al omului. Putinţa devine Biruinţă.

E întâia oară când viaţa, necuprinsă, e surprinsă de sensul ei originar, princiar, auroral. În cele mai neaşteptate locuri şi clipe, Iisus e calea mântuirii noastre, până la sfârşitul fără de sfârşit al vieţii fără de moarte. Alcătuirea firii umane e acum înnoită prin altoire, mlădiţă spre rodire şi spre rodnicie a sufletului. Nimic nu rămâne pe dinafară, toate sunt una. Nimic nu putem adăuga şi nici întârzia, nemurirea şi adeverirea sunt acum prezent viu, prin cea mai grabnică şi dinamică clipă din viaţa omului. Pare a fi ceva care depăşeşte puterea noastră umană. Surparea morţii şi Învierea sunt adeverirea Creatorului, în expresia umană a creaţiei neîntrerupte.

În mintea unui copil, Învierea e Iubirea lui Dumnezeu. După moarte, părinţii vor învia şi vor fi amintire vie. Mă vor aştepta şi îmi vor întinde mâna pentru a mă salva. Învierea e făgăduinţa lui Dumnezeu de a nu-Și părăsi creaţia, de a o lăsa la voia întâmplării şi a rătăcirii. Creaţia e Chipul lui Dumnezeu, biruinţă asupra naturii, eliberare din teroarea trecătoare a clipei. Aceeaşi bucurie e prefigurată în ziua de Florii, ziua intrării Mântuitorului Iisus în Ierusalim. E bucuria întâmpinării a Celui mai simplu dintre pământeni, nemicşorat şi neumilit. Cel Care potolise însetarea samarinencei avea să resimtă uscăciunea şi, ca un copil, să rostească: Mi-e sete! Apa vieţii secase, pomul vieţii se uscase. Apa din paharul morţii avea să fie sorbită până la ultima picătură.

Ultimul cuvânt de pe cruce e un Verb. Verbul îşi desface aripile şi imediat devine Adverb: Astăzi, acum vei fi cu Mine în rai! Rostit cu promp­titudine de către Mântuitor, prezentul e prezenţă. Acum-ul hristic e întâietate şi eminenţă, purcedere a Duhului, consimţire şi concomitenţă.